Cîțiva jucători de-ai lui Becali au eliminat-o pe Trencin

Deocamdată, contribuția vizibilă a lui Rădoi este doar la impresia artistică la TV

Steaua e o nesfîrșită forfotă de jucători, forfotă în care cîțiva s-ar putea aduna cu puțină răbdare într-o echipă, dar o echipă nu e. Jucătorii, care-s buni o dată la trei meciuri, precum Chipciu, Rîpă sau Papp, ca să nu mai vorbim de un Guilherme, care-i acceptabil o dată la cinci, sînt concurați în acest nou început al Stelei de cîțiva strămutați care mănîncă jăratic, dau goluri de ținut minte și sparg apărările adverse din campionat, indiferent dacă au sau nu mingea, ca să-și legitimeze repede forța, devotamentul și salariul. Jocul însă nu se leagă, iar încă o vreme – dacă nu vor avea loc supărări de răscruce – n-o să se lege, fiindcă plecările și venirile, oricît de senzaționale ar fi ele, nu aduc și o direcție de joc.

Toate cele patru goluri din dubla cu Trencin sînt norocul de debut al unor străini nărăvași, fie că le-au dat ei, fie că au fost părtași de rangul unu. Toate au venit cam aiurea, cînd Steaua se repezea la oase și cu capul în pămînt, ca să pară motivată. Nimic din bulibășeala agresivă din teren nu anunța goluri. Nu-i vorba de așa-numita baftă tradițională a Stelei, ci de nevoia unor încă neintegrați de a convinge cu orice preț. Cîștigul cel mare, în meciul fără spectatori de acasă, a fost că Steaua n-are niște spitalizați pe termen lung. Mingea, săraca, a alergat ea mai mult ca niciodată, doar că pleca mereu de la cine nu era în rost spre cine nu știa cui s-o dea mai departe. Meciul n-a fost, cum s-au grăbit să-l califice cîțiva colegi gazetari, o rușine, a fost mai degrabă o buluceală cu momente de umor trist.

Dacă am relua înseriate toate luptele om la om ale Stelei, am avea și răspunsul la mirarea zilei: cum poți să ai atîția vînjoși și să nu legi nimic în atac? Niciodată n-a avut Steaua atîta fibră grea și tare în teren, dar și cu mai puțină istețime în ea, ca acum. E Tade buldozer, face impresie, se aruncă, dar fotbal cu adevărat a fost golul lui Stanciu din tur. Ca la biliard: exista un singur colț al porții pe unde putea potrivi mingea și Stanciu fix acolo a împușcat-o. La aceeași lovitură liberă, un Tade rupea zidul și aducea salvarea în teren.

Toate cele scrise pînă aici sînt, firește, chibițării. Fapt e însă că Steaua aduce și tot mai aduce jucători de la alte echipe din țară, care-i pot asigura primul loc în clasament – chiar și prin sărirea adversarilor! – dar nu și un unsprezece de bază, care să se cheme echipă. Cu tot acest du-te-vino de la o zi la alta, Steaua are lot. Dar cu Partizanul sîrbesc lucrurile stau altfel decît cu Trencinul. Formațiile sîrbești au impresionat întotdeauna prin coerență, prin starea de grup bine articulat. Se va bate dezordinea cu ordinea. Poate că Rădoi va fi antrenorul providențial care să impună și la Steaua o idee de ordine. Deocamdată, tot ce-i reușește e agitația artistică pe marginea terenului, care dă la tv chiar mai bine ca impetuosul dans tribal al lui Șumudică și trînta cu gardurile a lui Sorin Cârțu.