Fotbal și snooker

Nivelul chinuitor de slab al meciurilor din Liga 1 are o explicaţie: fotbaliştii noştri au fost formaţi după ureche

Jocul cu tacul și bilele colorate se învață cu manualul la îndemînă, mai bine zis cu biblioteca de manuale, avînd toate niște capitole de boltă. În aceste capitole, fizica, geometria și psihologia au prioritate prin referință la modul în care trebuie lovită bila, adică obiectul sferic, astfel ca bila să ruleze pe pînza verde cu un control total al efectelor. În fotbal, lucrurile stau cam la fel, numai că majoritatea celor care lovesc balonul rotund și elastic pe gazonul verde n-au deschis în toată cariera un manual de tehnica șutului. Unii fiindcă n-au avut manuale sau n-au avut la vremea primelor lecții un antrenor, foarte mulți fiindcă nu le au – cum se spune în jargonul stadioanelor – cu cititul, destui încă fiindcă nici antrenorii lor nu pun fizica, geometria și psihologia clipei în primul plan al profesiei.

Dacă am avea statistica paselor exacte și, ca urmare a preciziei, eficiente la fiecare partidă din campionatele noastre, am realiza că în formarea fotbaliștilor ce se cheamă profesioniști, cea mai neglijată etapă în pregătirea de bază e relația cu sfera, cu obiectul sferic și elastic numit minge.
O astfel de divagație de presă, acum, cînd avem un întreg scenariu competițional și o tradiție, pare depășită de realitate. Numai că fotbalul e viață, o viață cu reguli proprii, iar tot ce se învață rău în primele lecții cu mingea sau nu se învață deloc nu se mai repară niciodată. La snooker, la marii jucători, vezi cel mai bine cum funcționează reflexele. În fotbal, vezi cum nu funcționează reflexele mai ales la jucătorii mediocri și proști. Fotbalul nostru a perpetuat o idee păguboasă, cum că din greșeli se învață. E adevărat că se învață din greșeli la orice joc cu un obiect sferic, numai că avînd și un profesor. La un fotbalist nărăvaș ca Tănase se vede cel mai bine defectul la psihologia clipei, nervozitatea în momentele care cer concentrare și control. La nou-veniții în echipa lui Tănase poți număra pe degetele unei mîini pasele perfecte, cu traiectorii de biliard. Au vitalitate, dar lovesc cu prea mare aproximație mingea. Nu de experiență puțină e vorba și nici de antrenament, ci de faptul că n-au în fibră prima lecție. Un jucător de snooker știe să explice în detaliu fiecare lovitură, e și un profesor, pentru că a deprins pe manual compunerea forțelor la lovitul bilei cu tacul. Aș fi foarte interesat în discuția cu unul din antrenorii noștri cei mai rotiți de o demonstrație cu mingea pe masă.

Brambureala generală din cele mai multe meciuri ale Ligii întîi are o explicație la vedere: pasa haotică, fără o definiție precisă. Cînd ne uităm fascinați la un meci precum Barcelona – Bayern Munchen, la țesătura matematică a paselor de fapt privim. Asta vedem și la circ, la numerele unde nu încape eroarea. Avem și în competițiile interne de snooker performeri, numai că nici unul nu trece de suta de puncte legate. Cei care la Mondiale reușesc punctaje maxime au o statistică a preciziei fabuloasă.

Nu demult, am văzut un film pentru începători la snooker în care bila era mare cît ecranul tv, iar zonele unde trebuia lovită dimpreună cu efectele loviturii comportau un comentariu ca la școală, la ora de dinamică din fizica elementară. Reflex, am văzut în bila mărită în imagine cît o minge de fotbal chiar o minge de fotbal, că doar nu era să văd una de cricket! Si tot reflex mi-am amintit cum a pălit cu obidă obositul Tănase o minge care putea da un alt rezultat final în meciul Stelei cu Chiajna. Prea mult picior, aș zice, și prea puțin cap. Altfel spus, capul să fie șeful, nu piciorul!