De ce trebuie să iubim snooker-ul

Fizic şi psihic, snooker-ul e bucurie a fiinţei şi o problemă de sănătate în echilibru. Snooker-ul e un joc de biliard, care ar trebui să marcheze, prin răspîndire, prin sistem competiţional şi prin premii, un mod de a ne integra […]

Fizic şi psihic, snooker-ul e bucurie a fiinţei şi o problemă de sănătate în echilibru. Snooker-ul e un joc de biliard, care ar trebui să marcheze, prin răspîndire, prin sistem competiţional şi prin premii, un mod de a ne integra în Europa cu sporturile cele mai civilizate ale Europei. Sporturile sută la sută civilizate sînt, pentru mine, acele întreceri în care mintea lucrează tot atît de intens ca şi trupul, iar ce-i mai important, nu îngăduie nici un fel de partizanat violent şi mîrlănesc.

La snooker nu se poate faulta şi trişa, arbitrajul nu poate vicia rezultatul, la snooker nu se urlă, învingătorii nu se tăvălesc pe jos şi nu-şi freacă burţile pentru deliciul tribunei, adversarii nu se înjură, nu-şi exteriorizează sentimentele, publicul, şi el, îşi controlează entuziasmele şi deziiluziile, atmosfera aduce a ritual ştiinţific şi, fapt esesnţial, publicul intră mental în joc împreună cu sportivii.

Snooker-ul, prin regulile sale foarte exacte, dezvoltă plăcerea unei întreceri foarte rafinate pentru toate categoriile de jucători, deoarece e un continuu antrenament şi un infinit de situaţii în care exist un mai bine. Nu cunosc joc care să facă un serviciu mai mare sociabilităţii şi bunelor maniere. Snooker-ul nu stîrneşte duşmănii, ci ambiţii. Snooker-ul se învaţă, dar mai ales se descoperă. La snooker, individul îşi defineşte personalitatea în condiţii absolut egale cu adversarii. Deşi nu e un sport de forţă, snooker-ul obligă la o viaţă sportivă şi la cultul elitelor. Fizic şi psihic, snooker-ul e o bucurie a fiinţei şi o problemă de sănătate în echilibru. Un meci profesionist de 17 sau 19 partide devine o chestiune de nervi, de stăpînire de sine, de control al resurselor.

În snooker, o seamă de dezvoltări inutile indică nu numai respectul pentru public, ci şi respectul pentru super-performanţă. În destule cazuri, cîştigătorul virtual al partidei ar putea renunţa la cîteva zeci de lovituri, care plusează la oboseală. Marii campioni de snokker însă duc performanţa la maximumul ei, nu se mai întrec cu adversarul direct, ci cu ei înşişi.

De fapt, snooker-ul e unul din acele sporturi superioare în care autodepăşirea contează frecvent mai mult decît cîştigarea unui meci. Antrenamentul unui profesionist e mai aproape de exerciţiul pianistului, decît de repetiţia trudnică din cela mai multe sporturi de echipă şi de forţă. Snooker-ul impune şi un gen de actorie specifică. Un campionat de snooker aduce a întrecere între lorzi: prin echipament, prin ţinuta în timpul jocului, prin relaţia cu adversarul şi prin gestiunea fiecărei mişcări.

Pentru toate aceste lucruri, aş încuraja, dacă aş fi un diriguitor al sportului sau un om cu parale, care vrea binele tineretului, înmulţirea cluburilor de snooker. Dotarea, ce-i drept, e cam costisitoare, dar ţinînd cont de efectele jocului de snokker la formarea caracterelor, greu se poate imgina un sport mai complet şi mai plin de foloase sociale.