Autorii de cărţi din penitenciare

Numai puşcăriaşii mai pot potoli foamea de carte de pe piaţa românească

Greu e să scrii o carte, nu s-o publici. De fapt, ca să publici o carte nici nu e nevoie s-o scrii. E destul să ai nişte motive şi bani pentru tipar. Vanitoşii care semnează cărţi de toată mîna, scrise de ei sau cumpărate de la nişte amărîţi care nu mai speră nimic de la meserie şi de la viaţă, s-au înmulţit, pentru că editarea unei cărţi a devenit o chestiune numai de bani. Sînt atît de mulţi scriitorii care ar accepta să-şi vîndă textele unor analfabeţi, aşa cum, pentru a supravieţui, lumile de jos îşi trimit copiii în stradă, încît putem vorbi de un fenomen. Şi de moartea unei profesii dimpreună cu sfîrşitul unei culturi.

Cazul Copos produce, prin autorlîcul său de celulă, o diversiune urîtă de tot. Toată lumea se întreabă greşit dacă şi-a scris el cărţile din penetenciar şi dacă a plagiat, cînd, de fapt, grozăvia e la legislaţie. Aşa e întotdeauna cînd legile sînt scrise şi votate de persoane care nu vor plăti niciodată pentru răul pe care-l fac societăţii. Carevasăzică, George Copos iese din închisoarea unde a fost trimis pentru o inginerie financiară publicînd o carte de istorie. Ce are a face coada vacii cu ştampila primăriei? Logic e ca şi un violator în serie să iasă, ca şi domnul Copos, mai repede cu o treime din condamnare publicînd un volum cu poezii de dragoste. Un hoţ de buzunare sau un spărgător de case sînt mîntuiţi şi ei de o parte din puşcărie dacă vin în faţa comisiei de evaluare cu un volum despre onorabilitate şi respectarea proprietăţii.

Întrebarea ar fi de ce acest gen de troc să intereseze numai lumea cărţilor. De ce să nu fie echivalată o condamnare pentru jafuri la bănci cu o partitură simfonică. Domnul Copos şi avocaţii săi au realizat gaura din lege, mai mare şi mai puţin obositoare ca munca la un tunel care duce afară din închisoare, şi au mai lărgit-o un pic spre binele lotului de granzi de brutărie ai fotbalului care văd acum că se poate. Să te ţii, Românie, cîte cărţi vor scurta de acum mai departe porţiile penale ale numiţilor, fiindcă precedentul judiciar devine lege. Că domnul Copos şi-a cumpărat tirajul iertînd Editura Niculescu de explicaţii stînjenitoare e iarăşi un fapt de cultură anapoda. Nu e însă singura editură care nu mai ţine seamă de ce publică, numai bani să vină. E adevărat că un nume vestit de editură pare a certifica o anume calitate, dar adevărul e altul. E o foame de moarte pe piaţa cărţii româneşti, pe care numai puşcăriaşii de elită o mai pot potoli o vreme devenind toţi autori.

Iar ca să fie clar de ce domnul Copos aproape că nu mai contează în discuţia chestiunii e destul să observăm cum un universitar, un om care ar trebui să le fi dat studenţilor săi măsura demnităţii în lucrul cu cartea – e vorba de istoricul Stelian Brezeanu – îşi echivalează demnitatea de catedră în bani şi laudă profesionalitatea autorului Copos. Se poate şi mai jos de atît, dar nu mult, mult mai jos. E posibil dacă nu chiar probabil ca nenumăraţii autori de denunţuri scrise din actualul film penal în mai multe serii să-şi tipărească aceste delaţiuni în formula „Opere alese” şi, o dată iertaţi de întregul unor condamnări grele, să candideze la Premiile Academiei, recomandaţi în prefeţe emoţionante de nişte academicieni cu pensii scurte. Orice se poate.