Un Pinalti ratat, dar ce ratare!

„Combinatorii” de tipul Gheorghe Ştefan sînt ca soarta. Iar cînd se înmulţesc sînt însăşi soarta.

Arestul lui Gheorghe Ştefan, mai cunoscut, pentru regionalismele vorbirii sale, şi ca  Pinalti, pare să nu intereseze deloc lumea fotbalului. Ca şi cum în marea […]

„Combinatorii” de tipul Gheorghe Ştefan sînt ca soarta. Iar cînd se înmulţesc sînt însăşi soarta.

Arestul lui Gheorghe Ştefan, mai cunoscut, pentru regionalismele vorbirii sale, şi ca  Pinalti, pare să nu intereseze deloc lumea fotbalului. Ca şi cum în marea anchetă a DNA-ului e vorba de altă persoană, nu de insul care a instituţionalizat, prin îndelungata sa implicare în cooperativizarea fotbalului, un gen de pitoresc de bîlci cu care-i bine să nu ai de-a face, fiindcă nu se ştie unde duce.

Ei bine, uite că pînă la urmă talentul acesta de şmecher naţional l-a dus acolo unde trebuia! Nu-i un motiv de bucurie, dar nici unul să-l plîngem.

De fapt, omul de după gratii chiar şi e un alt Pinalti! Tras mult la faţă, tras pînă la os, sumbru, lucrat la coloană de acuzaţii dintre cele mai groase şi motivat de avocaţi să se spovedească la autorităţi şi să se lepede astfel de 100 din başkanii cu bagaj penal din tagmă, marele manipulator al subsolurilor de clasamente nu mai are nimic din tupeul bonom al anilor cînd trafica folcloriste, sărea viteaz la gîtul lui Corleone, se tocmea la punctele tainului din Ligă cu alde Tata Jean şi le făcea cu ochiul gazetarilor, ca să se ştie cine face jocurile cele mari.

Discreţia media faţă cu subiectul Pinalti se explică în mai multe chipuri, iar în principal prin aceea că împrietenirea de orice natură cu dumnealui se dovedea curînd a fi una păguboasă. Şmecherii din clasa voioşilor pîntecoşi îţi bagă-n traistă ce n-ai nevoie şi-ţi iau onoarea. Provincia fotbalului practică un soi de omeneală cu oaspeţii de toată mîna de care n-ai cum să te fereşti. Arbitrii vin întotdeauna cu portbagajul maşinii gol, iar observatorii de toată mîna nu pleacă nici ei cu mîna goală. M-am nimerit odată la Urziceni, în aşa-zisa lojă a oficialităţilor, iar scenele întîmplate acolo mi-au rămas în memorie ca o îndelungată jenă, să-i zicem profesională, de care nu te vindeci uşor. Un răsfăţ boieresc de mîncare şi băutură, cu poliţişti înfulecînd respectuos în ultima bancă şi cu slujbaşi ai locului suferind ierarhic la fazele cu scîntei. Simţeam cum mă contaminam de la servilismul lojei şi nici să plec nu puteam de vreme ce eram tratat ca un fan de elită al echipei.

Combinatorii din categoria lui Pinalti trec drept simpatici fiindcă n-ai ce să le faci. Sînt ca soarta, iar cînd se înmulţesc sînt însăşi soarta. Fotbalul românesc a avut mereu cîte un astfel de escroc simpatic în faţă. N-are sens să te încontrezi în scris cu ei fiindcă au admiratori şi nişte ţuţări care te umplu imediat de rahat. Nu-s singuri pe lume, sînt o lume! Sînt o boală a societăţii pe care numai o reacţie a societăţii o rezolvă. Cu Pinalti n-a fost să fie o soluţie din interiorul fotbalului, pentru că tot fotbalul nostru e un Pinalti. Noroc cu fiscul şi cu FBI-ul!

Iar cînd spun noroc, gîndesc că are şi Pinalti nişte motive de mîndrie. Una e să te pîrlească un amărît de inspector judeţean şi alta să te trăsnească în moalele capului însăşi America. Felicitări, don Pinalti, ţi-a ieşit şi de data asta!