Cine nu-i Halep nu-i bun român

Locul 3 în lume este meritoriu. Ar fi bine şi dacă am avea mulţi sportivi de locurile 9-10

Unul dintre motivele pentru care românul e tot timpul cu nervi şi scormoneşte după un rău din orice bine trebuie văzut şi […]

Locul 3 în lume este meritoriu. Ar fi bine şi dacă am avea mulţi sportivi de locurile 9-10

Unul dintre motivele pentru care românul e tot timpul cu nervi şi scormoneşte după un rău din orice bine trebuie văzut şi în nevoia cronicizată de a afla vinovaţii pentru tot ce ni se întîmplă potrivnic din 1990 încoace. Atîtea vieţi au fost date peste cap, atîţia oameni şi-au pierdut meseriile şi slujbele, atîta lume orbecăie, fără nici o nădejde în stat şi-n guvernări, încît căutăm vinovaţii chiar şi acolo unde avem prieteni. Deşi Simona Halep e acum unicul nostru cu adevărat mare performer, ea a stîrnit, prin tot ce face şi în toată societatea, un gen de simpatie-putere şi un gen de ţîfnă-opoziţie nu foarte diferite de urîtele zbateri din politică. Avem proprietari ai adevărului despre Halep, avem sceptici de protocol, avem şi un public al acestora, tot atît de motivat la opinii agresive ca nişte tribune ale Stelei şi ale lui Dinamo.

Fiindcă avem numai una, a zis un om cu simţul proporţiilor, că dacă am avea zece ca Simona ne-am mai linişti.

În ziua în care avea loc la Paris marea întrunire antiteroristă, am văzut într-un autobuz doi tineri descheiaţi la geacă astfel ca să vadă lumea ce scria pe tricourile lor: Je suis Halep! Nu era nevoie de mai mult ca să-mi imaginez şi un marş bucureştean cu acelaşi slogan. Uneori, distanţa de la frumos la trivial e numai de un pas. S-a întîmplat tot atunci, ca referind la nefericitele reclame tv cu tigaia ale Simonei şi ale familiei ei, să fiu blamat de un comentator pentru deficitul meu de patriotism. Altfel spus, orice ai zice şi ai scrie despre Simona Halep, nu contează nici ce zici şi nici cum zici, contează doar ce vrea lumea românească să vadă în singura noastră prezenţă onorantă într-un sport mare.

Fiindcă avem numai una.

Tenisul e un sport unde statisticile meciului dau şi cea mai credibilă măsură a ceea ce poţi în ziua în care îl joci. În fotbal, trăieşti un sezon cu legenda unui gol providenţial dintr-o foarfecă de împiedicat. În tenis, numărătoarea reuşitelor şi a erorilor e totul. Simona e la începutul unei cariere în care nu se modifică de la o zi la alta relaţia reuşite-erori. Dacă vrem să fim toţi Halep, trebuie să înţelegem că îi cerem ce s-ar putea să nu poată da. Că e posibil să rămînă – din raţiunile dure ale statisticii – o jucătoare de locul 3 în clasamentele absolutului.

Pentru mine, unul, locul 3 în lume, indiferent de întrecerea la care îl obţinem, e unul de foarte mare merit. La ce ştiu pînă azi despre viaţă şi lume, le-aş mulţumi cu un maximum de fior patriotic sportivilor noştri şi dacă s-ar bate mereu, în toate marile competiţii, pentru locurile 9-10. Dar să fie mai mulţi! Să existe ca fenomen. Să fie zece într-un an, nu doar unul o dată la zece ani! Mulţimea nu are cum să fie mediocră, mulţimea e dintotdeauna fenomen.