De profesie, vinovat

Meseria de antrenor în România stă sub semnul culpei şi al lipsei demnităţii.

Biografiile profesionale ale antrenorilor din prima ligă pot fi citite în două feluri, întrucît echipele pe la care au trecut sînt şi acelea care i-au dat afară. […]

Meseria de antrenor în România stă sub semnul culpei şi al lipsei demnităţii.

Biografiile profesionale ale antrenorilor din prima ligă pot fi citite în două feluri, întrucît echipele pe la care au trecut sînt şi acelea care i-au dat afară. Pe cîţiva dintre ei chiar de mai multe ori. Despărţirea pe cale amiabilă e o minciună. Din care cauză, singurul lucru cu care se pot lăuda toţi antrenorii cu nume e că au fost daţi afară şi de echipe mai mari, nu doar de tradiţionalele candidate la retrogradare.

Antrenorii daţi afară de Steaua au o cotă de încredere mai mare decît cei alungaţi de patronii vremelnici şi penali ai Rapidului. Umilinţa are şi ea seniorii ei. Dorinel Munteanu, de exemplu. Centrifugat recent de o echipă de mîna a doua din Grecia, are toate motivele să acuze conducerea clubului elen de toate cele rele. În definitiv, el are un pedigree prestigios: a fost dat afară de Steaua, a fost dat afară şi din campionatul Rusiei, dacă intră la ambiţie şi ajunge la naţională, va fi dat afară şi ca selecţioner.

Majoritatea antrenorilor rulaţi de prima noastră ligă numără cel puţin o alungare cu tam-tam mediatic, fapt care le aduce în plan profesional puncte. Alte puncte le revin o dată cu puşcărizarea patronilor. Au dovada unui transfer de vinovăţie. Vinovaţi nu mai sînt antrenorii circulaţi pe termen scurt de Dinamo şi Borcea Naţionalul, ci toţi penalii de elită ai clubului, prinşi sau încă liberi.

În principiu, meseria de antrenor în România stă sub semnul vinovăţiei. Doar n-o să fie huiduit de tribune finanţatorul obtuz şi escroc! Sigur, condiţia antrenorului român, care schimbă echipele după trei-patru eşecuri, poate fi tratată şi cu multă ironie. Publicul fotbalului îi poate imputa un deficit de demnitate. Nu merge un an, nu merge zece ani, schimbă, omule, meseria, apucă-te de altceva, caută o slujbă din care nu te dă nimeni afară cu un picior în fund! Deşi coeficientul de demnitate e mic şi foarte mic, în condiţia de antrenor reciclabil, trebuie să luăm realitatea aşa cum este ea: dumnealor altă îndeletnicire nu pot să aibă fiindcă n-au nici teoria şi nici practica altor profesii. Nu că nu-s buni decît în fotbal – dar şi aici dacă apucă să dovedească asta! -, dar în afara fotbalului sînt nişte necalificaţi în absolut. Dacă, la o adică, ar răbufni în dumnealor un gen de demnitate îndelung neexersată, răbufnirea i-ar determina să moară mai bine de foame decît zilierii cu 800 de lei pe lună.

Nu există un mercurial al demnităţii. Dar ne putem imagina că între un contract nesigur, de cîteva mii de euro lunar, şi un serviciu sigur, de salahor zi-lumină, antrenorul cu nenumărate ieşiri din scenă pe uşa din dos va opta pentru uşa din dos.

Cazul lui Mircea Lucescu, care şi-a marcat în chip superior cariera prin construcţia unei echipe de statură europeană cu durată, precum Şahtior, ne apare ca nesemnificativ. Patronul său n-ar îndrăzni nici una din mîrlăniile patronilor noştri din fotbal şi nu fiindcă ar fi mai bine crescut. Cel care ar pierde cel mai mult într-o despărţire brutală de Mircea Lucescu nu va fi, în nici un caz, românul! Aici e diferenţa, la calitatea prestaţiei de antrenor.

Un antrenor cu adevărat bun – bun ca Mircea Lucescu – ar fi avut, într-un conflict deschis cu patronul, o susţinere vehementă şi în presă, şi de la public, din toate părţile. Pe cine însă şi cum să susţii cînd vezi cum o persoană cu vechime în meserie nu numai că acceptă toate umilinţele, pentru că asta a învăţat ea din fotbalul românesc, să îndure şi să tacă ? Aşa cum nici un fotbalist nu va denunţa niciodată corupţia şi neomeniile din sistem, la fel nici un antrenor nu se va ridica niciodată contra unui patronat abuziv şi penal. Antrenorii de azi sînt fotbaliştii de ieri. Chiar şi cei străini.