Nimic nou, însă totul e mult mai amănunțit

Abundența de senzațional poate obosi lumea mai tare decît absența lui La finalul congresului unor mari oameni de știință, președintele prestigioasei întruniri a conchis cu o undă de cinism academic: n-am venit cu nimic nou, însă totul e mult mai amănunțit! […]

Abundența de senzațional poate obosi lumea mai tare decît absența lui

La finalul congresului unor mari oameni de știință, președintele prestigioasei întruniri a conchis cu o undă de cinism academic: n-am venit cu nimic nou, însă totul e mult mai amănunțit! La fiecare sfîrșit de an, competițiile care dau de lucru media se răresc, iar cîteodată se împuținează atît de mult încît munca de fiece zi a gazetarului se rezumă – fie-ne iertată formula – la suptul din deget. Ca să asigure continuitatea tirajului, ziariștii americani au instituționalizat un cinism mai puțin academic: presa nu reflectă realitatea, presa o creează. În zilele sau perioadele în care nu se întîmplă nimic de natură să motiveze la citit publicul, gazetarul amănunțește nimicul astfel că tot felul de incidente de subsol ajung pe prima pagină. Cum ar fi bunăoară țîfna lui Pițurcă după egalul arăbesc cu echipa lui Reghecampf. Ca și cum Pițurcă ar fi fost un etalon de urbanitate și s-a prostit peste noapte.

Lucrurile se întîmplă și invers. Abundența de senzațional poate obosi lumea mai rău ca absența lui. E cazul falimentelor și al arestărilor din prima Ligă.

I-au umflat și pe ăia, alde Capră sau Oaie, cum le-o mai fi zicînd – constata parcă răzbunat de soartă un analist sportiv amator din Parcul Obor. Oricît de neagră sau de oaie ar fi situația financiară a cluburilor și oricît de speriat ar fi Gino Iorgulescu în chestiunea penală a drepturilor de televizare, problema sportului românesc nu e rărirea și absența performanțelor în discipline care umpleau cîndva tribunele, ci tribunele goale și tot mai goale și publicul tot mai subțire al transmisiilor tv.

ANI DE-A RÎNDUL, PUBLICUL CIVILIZAT AL FOTBALULUI, CARE FĂCEA MAJORITATEA ȘI CONDAMNA, PRIN EFECTUL MAJORITAR, VIOLENȚA UNOR PELUZE, A FOST ÎNDEPĂRTAT DIN STADIOANE DE PUBLICUL ÎN ÎNMULȚIRE AL SCANDALURILOR. Minoritatea aceea avidă de scandal, care nu conta, a învins pentru că patronii înșiși au mizat pe scandal și i-au dat o legitimitate de durată. Acesta e adevărul fotbalului în România: e primejdios, e jenant și de cele mai multe ori ești de-a dreptul rușinea familiei dacă mergi la stadion. Ce să caute un familist întreg la minte la meciurile la schimb de puncte, unde cîteva zeci de inflamați de-ai locului o țin tot într-o mîrlănie de cînd intră pe stadion și pînă cînd ies pe ulițele tîrgului? Cum să te duci cu nevasta și copiii într-un loc unde spectacolul nu e în teren, ci în războaiele jandarmilor cu bandele de fani? Și, la urma urmei, cît de bolnav de fotbal trebuie să fii ca să înțepenești două ceasuri în fața televizorului la niște meciuri dinainte cîștigate de Steaua?

Un coleg de gazetărie observa, cu un discret alean patriotic, că și la noi tribunele Stadionului Național sînt de cîteva ori în an la fel de pline ca acelea englezești. E adevărat, numai că DE LA O VREME ÎNCOACE, CHIAR ȘI ACESTE TRIBUNE NAȚIONALE ABIA DE ADUNĂ UN PUBLIC COMPARABIL CU AL MECIURILOR DIN LIGILE INFERIOARE ENGLEZEȘTI SAU GERMANE. Iar ca să fie și mai clar ce am vrut să spun prin acest articol, e destul să vă amintiți cum arătau tribunele din Piatra Neamț la meciul Ceahlăului cu Steaua sau acelea din Mioveni la ciudata confruntare cu CFR Cluj. Se poate, e drept, și mai rău, dar nu mult mai rău.