Luarea în seamă, bună şi multă, dar proastă

Să-l lăudăm pe Keşeru, deşi laudele nu se prind de el. Este antivedeta care impune respect

Pe ambiţioşi, luarea în seamă şi lauda îi motivează la mai mult şi la mai bine, iar neluarea în seamă îi termină devreme. Cînd […]

Să-l lăudăm pe Keşeru, deşi laudele nu se prind de el. Este antivedeta care impune respect

Pe ambiţioşi, luarea în seamă şi lauda îi motivează la mai mult şi la mai bine, iar neluarea în seamă îi termină devreme. Cînd însă nu e la obiect şi la adevăr, luarea în seamă confuzionează. Altfel spus, e un necaz social. La felul întotdeauna exagerat, cu un exces de superlative sau cu dicţionarul publicaţiilor-gunoi, în care se scrie despre ei, fotbaliştii ar trebui ori să devină, peste noapte, cei mai buni, ori să se lase repede de meserie. Dacă ar citi tot ce se scrie despre ei şi dacă ar lua în grav atît laudele, cît şi oprobriul, la modul exagerat, cînd exaltat, cînd catastrofic şi doar prin excepţie lucid şi echilibrat, mod practicat astăzi în cam toată media sportivă, şi-ar înnoda creierul şi ar sfîrşi-o cu fotbalul înainte de a-l începe. Şi nu doar ca gladiatori ai gazonului, ci şi ca oameni, ca toţi oamenii.

Vreau să scriu de mai multă vreme despre Claudiu Keşeru, dar ezit. Aş vrea să scriu că-mi place tot ce face. Şi, în mod deosebit, ce nu face, în condiţia sa de vedetă. Prostelile unor jucători cu notorietate ajung pe prima pagină mai repede ca facerile lor de bine. Despre Keşeru se scrie şi se vorbeşte doar ca performer. Oricît de bine ar presta în teren, faptul că nu devine subiect de can-can sau de scandal pare să-l defavorizeze. Vedetele, nu-i aşa?, trebuie să fie mai altfel. Cum a mîzgălit Mutu un carton, după ce, umblînd după o cîrciumă, a nimerit din greşeală într-un muzeu, cum o turmă întreagă de semidocţi ai redacţiilor au relatat despre geniul său într-ale artelor şi cum s-a repezit snobilimea arenelor să-i cumpere „opera”.

Întîrzii încă să scriu despre caracterul cu accent de învingător al lui Keşeru fiindcă ce nu ştiu despre el din media nu ştiu, iar ce ar fi să-mi tempereze avîntul nu a ieşit la iveală. Nu ştiu, aşadar, cum e Keşeru în viaţa de toate zilele, dar în joc e fotbalistul pe care ar trebui să-l caute sau să-l crească orice echipă cu respect pentru public. Acestea sînt cuvintele care marchează cariera de sportiv a lui Keşeru: impune respect. Puţini sînt performerii români care se bucură de un gen aparte de respect instituţionalizat şi cînd sînt în competiţie, şi cînd ies din scenă. Ivan Patzaichin e unul dintre ei. Scriind despre „un gen aparte de respect” trebuie să precizez că e unul care sporeşte cu timpul. Fotbalişti care să ne oblige memoria la respect sînt puţini. Descoperim ruşinaţi un tip de orbire la valori vădite, din categoria Sînmărtean, orbire cauzată de atenţia pe care le-am acordat-o unor zăbăuci şi unor campioni ai eşecului.

Acum, cînd toată lumea se întreabă cum a fost posibil ca un Sînmărtean să fie socotit un fotbalist de rangul al doilea – de rangul întîi fiind mereu nişte de-alde Tănase ! – ar trebui să ne uităm mai atent la Keşeru. Cît îl mai avem şi nu ni-l cumpără alţii, mai deprinşi cu respectul şi de o parte, şi de alta.