Sfîrşitul balului, ultimul dans!

Marea schimbare nu s-a petrecut în lumea gimnasticii româneşti, ci în publicul ei

China nu mai e de multă vreme capătul lumii. În China au loc Campionatele Mondiale de gimnastică, dar, dacă luăm aminte la cît de puţine veşti avem […]

Marea schimbare nu s-a petrecut în lumea gimnasticii româneşti, ci în publicul ei

China nu mai e de multă vreme capătul lumii. În China au loc Campionatele Mondiale de gimnastică, dar, dacă luăm aminte la cît de puţine veşti avem de la ele şi, mai ales, la cît de proaste sînt acestea, trebuie să acceptăm realitatea: noi sîntem cei care, chiar şi în sportul de definiţie a fibrei naţionale, devenim un fel de capăt al lumii. TVR transmite competiţia, dar a înconjurat-o de un anonimat tipic pentru televiziunea publică. Iar ştirile care ne vin de acolo nu-s nici ele de natură să entuziasmeze: locul 4 pe echipe, la fete, şi locul 7, la băieţi.

E posibil, e destul de probabil ca, pe lîngă argintul Larisei, la individual compus, fetele să mai vină acasă cu una – două medalii, de la întrecerile pe aparate. Dar verbul nu mai e nici el acela de odinioară: vin ele cu medalii, nu ni le mai aduc nouă. Publicul mare, care cu ani mulţi în urmă se simţea părtaş şi la bucurii, şi la căderi, a devenit unul mic. Din ce în ce mai mic. E în logica vieţii ca tot ce are un început să aibă şi un sfîrşit, doar că ieşirea din scenă, în cele cîteva sporturi care ne-au fericit cîndva ca români, ar trebui să se întîmple cu publicul în picioare şi aplaudînd în delir, nu cu sala goală şi cu nişte aplauze de complezenţă.

Marea schimbare nu s-a petrecut în lumea gimnasticii româneşti, ci în publicul ei. Generaţiile vîrstnice melancolizează la numele Nadiei Comăneci, iar cele tinere sînt euforizate în masă de agenda divelor cu tarif mare, de maşinile fiilor de bani gata şi de isprăvile maritale ale vedetelor din mondenităţi.

Ce poate să pară ciudat, adică dominaţia americanilor într-un sport care nu prea li se potrivea, e, de fapt, o politică de stat. Tot politică de stat sînt şi întîietăţile chinezilor în sporturi în care individualităţile plusează la gloria echipei, iar echipele sînt alcătuite din individualităţi cu mult accent publicitar. Factorul publicitar al competiţiilor cu gimnaste şi gimnaşti e foarte activ pe durata a două săptămîni. Ţara care ciupeşte o medalie sau două, cum face România, nici măcar nu mai e citată în bilanţurile cu impact emoţional mondial. În formulările din toată media, apropo de Mondialele de la Nanning, nu se vorbeşte de titlul gimnastelor americane, ci de faptul că Statele Unite au învins China la ea acasă, la fete, iar China a mai rotunjit un pic ştirea, cîştigînd la băieţi.

Explicaţiile noului lot de antrenori merg, ca de obicei, spre excepţii, nu spre reguli. Că, de exemplu, am fi luat bronzul sau poate argintul, dacă ar fi concurat şi Diana Bulimar. Cu bronz sau argint aveau şi dumnealor ce deconta la succese în ţară, doar că nici măcar la noi locurile doi şi trei nu mai ţin pagina-ntîi. Cîştigătorul ia totul, celelalte clasări sînt pentru statistici şi amintiri la bătrîneţe.