Furăm unii de la alţii şi-o să trăim toţi bine

Importul de străini e drogul social care dă scurte stări euforice, dar distruge ambiţiile naţionale

Un instalator, plătit să-mi repare chiuveta din baie, a plecat cu pantofii mei cei noi, pe care-i lăsasem lîngă uşa de la intrare. Am fugit […]

Importul de străini e drogul social care dă scurte stări euforice, dar distruge ambiţiile naţionale

Un instalator, plătit să-mi repare chiuveta din baie, a plecat cu pantofii mei cei noi, pe care-i lăsasem lîngă uşa de la intrare. Am fugit după ins, l-am prins în staţia de autobuz, iar meseriaşul, care nu părea deloc impresionat de iritarea mea, m-a lămurit cum o să trăim de acum înainte: Furăm unii de la alţii şi-o să trăim toţi bine.

Cele mai multe din absurdităţile veacului în care am intrat au o frecvenţă atît de mare încît aduc a normalitate. Excepţiile devin tot mai des reguli, iar finanţa, nu performanţa, decide clasamentele. La Campionatele europene de tenis de masă de la Lisabona, pentru Portugalia joacă Hu, pentru Anglia, Ho, pentru Germania, Hi, şi tot aşa, cu de-alde Hî, Ha, He, dar şi Nang, Sheng sau Ding, pînă ce sfîrşeşte lista de 22 de asiatice, naturalizate în naţionalele unor state care nu concep să nu ia tot aurul, chiar dacă nu mai sînt imperii, n-au cîştigat ultimele Războaie Mondiale şi nici în tenisul de masă n-au făcut istorie. Fac însă acum, cumpărînd cu toptanul chinezi şi chinezoaice, cu un cinism masiv, care dă peste cap toate măsurile europene ale bun-simţului şi ale respectului pentru vecinii de pe continent. Adevăraţii campioni ai Europei rămîn într-un mîndru anonimat sportivii autohtoni de pe locurile 13, 59 sau 257, rătăciţi în puhoi şi suportînd un gen postbelic de umilinţă, instituţionalizată şi ea în termenii firescului.

Şi acesta e doar începutul, un început în care Germania, cu 4 chinezoaice germanizate peste noapte într-un lot de 5, ne arată viitorul. La zecile de milioane de chinezi disponibili la export, care ţăcănesc de mici mingea de ping-pong încă din faşă, e numai o chestiune de timp pînă ce aceste Campionate Europene nu vor mai da nici un performer european.

Poţi să învingi un chinez odată, poţi să învingi mai mulţi chinezi odată, poţi chiar să învingi mai mulţi chinezi de mai multe ori, dar asta nu înseamnă nimic. Cum, de altfel, nu înseamnă nimic nici fotbalul românesc de azi, dominat de o majoritate de străini calici, dar scumpi, şi de echipe mincinoase, fără nici o simţire locală, precum Petrolul sau Astra. Proverbele noastre, cele cu furatul căciulii sau cu săpatul gropii, în care cazi tot tu sînt nişte metafore delicate. Prezentul e mîrşav, iar după cum merg lucrurile în raporturile dintre ţările puternice şi cele care-şi iubesc sărăcia şi nevoile, şi neamul, viitorul e criminal. Pentru ce să-ţi păcăleşti copiii cu iluzia unor competiţii internaţionale corecte, cînd campionii pot fi cumpăraţi cu toptanul: alergătorii de fond din Kenia, sprinterii din Trinidad Tobago, fotbaliştii din Senegal şi Brazilia, pingpongiştii din China, boxerii din Siberia ? De ce să-i formezi pe ai tăi, cu o minte sănătoasă într-un corp sănătos, cînd cu banii luaţi cu căruţa de la proştii de contribuabili poţi să-i setezi pe roboţeii chinezi din tenisul de masă să se simtă mai nemţi ca nemţii ? Nu-ţi mai rămîne decît să-i faci blonzi şi să-i botezi, de îndată ce i-ai urcat în avionul de Munchen, Hans Dig Dong şi Helmuth Na Li.

O porcărie, ca să aducă a civilizare, trebuie să fie gigantică. Mondializarea naturalizărilor rapide în sport e o asemenea golănie uriaşă, căreia nimeni nu i se poate împotrivi. Că doar n-o să li se pună de-a curmezişul legilor golăniei universale cei care le fac!