Ce nu se cumpără, cînd totul e de vînzare

Dovada că Marian Iancu a fost mereu păcălit, e chiar echipa. De cîţiva ani, Poli Timişoara cumpără jucători, antrenori, manageri…La fiecare mare cumpărare, patronul Iancu anunţă marea performanţă. Cu toate acestea, echipa moţăie pe la mijlocul clasamentului, iar domnul Iancu […]

Dovada că Marian Iancu a fost mereu păcălit, e chiar echipa. De cîţiva ani, Poli Timişoara cumpără jucători, antrenori, manageri…La fiecare mare cumpărare, patronul Iancu anunţă marea performanţă. Cu toate acestea, echipa moţăie pe la mijlocul clasamentului, iar domnul Iancu e din ce în ce mai supărat. E mai simplu să-i numeri pe cei care nu l-au enervat încă pe domnul Iancu, decît pe cei care-l înfurie tot timpul, în particular, dar mai ales cu public.

Cînd nu le iese cartea cîştigătoare, finanţatorii din fotbalul nostru se poartă de parcă nu-i merită ţara. De parcă nu deschid o afacere, ci-i fac ţării un cadou. În SUA, se spune că orice afacere de succes are la bază trei-patru falimente frumoase. Un al doilea proverb economic, foarte popular în SUA, e acela care spune că afacerea e bună doar cînd toată lumea cîştigă. Poli Timişoara e genul de afacere în care au cîştigat antrenorii, în care cîştigă jucătorii, funcţionarii clubului, samsarii şi ţuţării, în care chiar şi perdantul de domn Iancu are un oarece cîştig de imagine, în pierdere fiind fotbalul şi oraşul.

Domnul Iancu a învăţat ceva de la finanţatorii momentului, dar a învăţat ce-i mai rău: să dea vina pe toată lumea pentru ce nu-i merge, nu ştie, nu pricepe şi nu vede dumnealui. Domnul Iancu nu înţelege că pricina fotbalului mediocru pe care-l oferă echipa sa formidabilului public timişorean e chiar echipa. Şi nu atît jucătorii, cît criteriile conform cu care au fost aduşi. Antrenorii care i-au transferat la Timişoara au garantat pentru ei, mizînd pe naivitatea domnului Iancu. Fiindcă acesta e adevărul,domnul Iancu e un om de păcălit. Dovada că e un om de păcălit e chiar echipa. Cu aceeaşi bani, alţii cumpărau patru formaţii mai bune ca Poli. Domnul Iancu e supărat rău pe federaţie, pe arbitrii, pe mass media, pe Zambon şi pe UEFA, iar dacă lucrurile vor merge în continuare ca acum se va supăra şi pe Cel de Sus. Avînd bani cu găleata, domnul Iancu e convins că poate cumpăra pînă şi adevărul, ca să-l vopsească în culori mai plăcute.

Adevărul e că domnul Iancu, deşi e la fel de iritabil şi de inoportun în toate burzuluielile sale publice din ultima vreme ca domnul Mititelu, bunăoară, se pricepe mult mai puţin la fotbal decît acesta. Şi nu atît la fotbal, ca practică şi ştiinţă, cît la lumea fotbalului. Domnul Iancu a crezut că poate să cumpere cu bani mulţi şi bunăvoinţa acesteia şi s-a trezit păcălit. Rolul de om de onoare, pe care vrea să-l joace în fotbalul nostru mult prea credulul domn Iancu s-a transformat în rol de comedie. Mi l-am imaginat pe domnul Iancu de Timişoara tratînd afaceri cu domnul Mititelu de Craiova şi mi-am dat seama ce nepotrivit e să vorbeşti de domni în fotbalul românesc.

Cred că o vreme domnul Iancu ar trebui să se uite mai des în oglindă, ca să înţeleagă de ce e păcălit de toţi cei pe care-i plăteşte. Dacă se priveşte doar în sticla televizorului, s-ar putea să mai fie păcălit cîţiva ani.