Victoriile care nu trec de calificări
Subiectul Simona Halep ţine prima pagină nu pentru că ar fi un maximum de reprezentare naţională în sport, ci fiindcă nu are o concurenţă reală
Titlul aduce a nerozie, numai că e vorba de acele victorii sau participări onorante ale […]
Subiectul Simona Halep ţine prima pagină nu pentru că ar fi un maximum de reprezentare naţională în sport, ci fiindcă nu are o concurenţă reală
Titlul aduce a nerozie, numai că e vorba de acele victorii sau participări onorante ale unor sportivi români, în competiţii interne şi internaţionale, care nu au ecou şi în media. Sau nu trec mai departe de ştirile de subsol, adică de calificările pentru prima pagină. Dacă am avea mai mulţi jucători de tenis de cîmp de statură mondială, ca Simona Halep, Liga-ntîi de fotbal ar avea o concurenţă productivă.
Titlurile europene sau mondiale ale unor demni campioni români din canotaj sau gimnastică nu pot să ţină treaz interesul marelui public al sportului decît o zi, două. Marele public trebuie amorsat, afectiv şi patriotic, cu prezenţe de durată în topuri, cu evenimente care leagă o săptămînă de alta întreg anul. Aici e cheia problemei, la sporturile care, printr-un român foarte performant, ca Simona Halep, pot ţine în priză un mare număr de pasionaţi.
Bucuriile oferite de sporturi sînt de mai multe feluri, dar cele oferite de competiţiile permanente trec înaintea celor cu un vîrf de interes din doi în doi ani sau din patru în patru ani. Cum e atletismul, bunăoară. Parcursul în tenis al Simonei Halep concurează, prin durata de top, fotbalul. Simona Halep e acum singura sportivă din România situată sus, într-un sport situat şi el, în interesul general, tot sus. Mai există un stimul pentru marele public al sporturilor: clasamentele tenisului sînt alimentate continuu cu turneele de pe tot mapamondul, n-au tur şi retur, nu au vacanţe şi pauze financiare.
Fără a forţa prea tare comparaţia, putem spune că sporturile par a ţine, în ultimele decenii, de acelaşi regulament ca al tenisului. O mulţime de discipline sportive onorabile şi cu un trecut prestigios continuă într-un stimabil anonimat, în vreme ce luptele în ţarcuri şi pe ringuri, marcate frecvent de drame şi chiar de decese, adună un public tot mai inflamat. Situaţia are o explicaţie în nevoia ancestrală de sînge a umanităţii. După Al Doilea Război Mondial, Europa trăieşte o pace lungă, cum n-a mai avut-o poate niciodată. Marele public trebuia să-şi consume cumva nevoia de revanşă, acumulată şi stînd să explodeze, după şapte decenii de pace, iar fotbalul şi luptele par să fi fost una din soluţii. De la gladiatorii Romei şi pînă azi, nu s-a schimbat aproape nimic în belicoasa stare de aşteptare a marelui public.
Un translator al discuţiilor de la Phenian, din 1971, dintre Ceauşescu şi Kim Ir Sen, mi-a povestit cum l-a temperat nord-coreeanul pe lăudărosul nostru, cînd acesta i-a vorbit despre reducerea săptămînii de lucru şi despre faptul că, de vineri de la prînz şi pînă luni dimineaţa, românii au liber. Nicolae, i-ar fi zis Kim Ir Sen, umple-le timpul ăsta liber cu ceva, că încep să aibă idei şi te trezeşti, dracului, c-o revoluţie! Aşa s-a născut festivalul Cîntarea României, de îndată ce Ceauşescu s-a întors acasă, iar istoria se repetă. Cînd nu poţi să-i dai poporului şi pîine, îi dai şi mai mult circ.
Din fericire, omenirea cinsteşte încă destule sporturi care seamănă mai mult cu pîinea, cu hrana pentru suflet decît cu circul, iar tenisul e unul dintre ele.