Sportul, o meserie care dispare

Un sportiv amator trebuie să fie îndeajuns de performant să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită

Cînd discutăm despre dispariţia unor sporturi care, înainte de 1990, îi aduceau României medalii şi o anume luare în seamă internaţională, e normal să ne […]

Un sportiv amator trebuie să fie îndeajuns de performant să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită

Cînd discutăm despre dispariţia unor sporturi care, înainte de 1990, îi aduceau României medalii şi o anume luare în seamă internaţională, e normal să ne întrebăm de statutul acestora la vremea aceea şi în lumile de dincolo de graniţele comunismului. Jurnalele de sport, care se tipăreau în Occidentul capitalist, aveau o cu totul altă ierarhie a sporturilor importante decît ziarul nostru, Sportul popular. Ce apărea la noi pe prima pagină, ca mare succes obţinut de ” amatorii ” noştri vopsiţi peste hotare, în gazetele americane nu interesa nici măcar ca ştire de subsol, iar în cele din Europa de Vest doar ca note de culoare în josul paginilor.

Nostalgii gălăgioase, după un sistem care s-a prăbuşit, au mai ales cei care nu aveau cunoştinţă de celălalt sistem. Sportul profesionist nu a suferit căderi tectonice. Au apărut competiţii noi, altele şi-au pierdut publicul şi au dispărut prin logica lucrurilor, dar sistemul nu numai că a rămas funcţional, dar s-a şi generalizat pe planetă. Sportul profesionist nu e în criză. Nici nu avea cum să ajungă în criză, întrucît sistemul e creat pe ideea că orice gen de performanţă, care naşte un public plătitor, poate să se cheme şi să prospere ca profesie.

Orientarea tinerilor către sportul-profesie presupune nu o cheltuială, ci o investiţie. Sportul, ca fapt de sănătate a trupului, e treaba statului. Statul se implică şi în investiţiile majore în cîteva sporturi cu un public mare, cam la fel ca în toate categoriile de investiţii ce privesc mersul spre mai bine al naţiei. Selecţia însă şi preparaţia financiară pentru marea performanţă sînt treaba particularului.

Noi, românii, încă mai amestecăm paguba cu cîştigul.

Cele mai multe din disciplinele pentru care mulţi oftează şi chiar plîng că nu ne mai aduc diplome şi medalii nu aduc României de azi nici un beneficiu. Boxul şi derivatele lui, în ring şi în cuşti de sîrmă, nu mai au cum să fie o politică de stat, ca odinioară. Că unii au tresăriri vanitoase cînd un K 1 de la noi îi face mutra zdrenţe altuia de pe aiurea e o chestie de psihologie a mulţimilor. În nici un caz un fapt de reprezentare naţională. În cîteva sporturi, mai bine zis în foarte puţine sporturi cu impact la popor, mai avem încă sentimentul reprezentării internaţionale. Cele mai multe sporturi însă sînt meserii sau job-uri cu o anume durată de piaţă. Dacă au dispărut ca sporturi naţionale producătoare de medalii luptele libere şi cele greco-romane nu e nici dramă, nici pierdere mare. Tot ce are o zi de naştere ajunge şi la un decont final.

Dramă e bătrîneţea unor medaliaţi ai aşa-zisului sport sindical-amator, cărora statul român de azi nu le poate garanta nimic, pentru că sînt prea mulţi şi provin din sporturi care presupuneau doar investiţie, nu şi profit.

Dacă sportivul e performant, el trebuie să fie îndeajuns de performant ca să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită. Dacă nu, să mai aibă o meserie de transfer la 39 – 35 de ani. Ultimii clasaţi, chiar şi într-o finală olimpică, sînt ultimii. Oamenii îşi amintesc cum au pierdut finala, nu cum au ajuns la ea.

Profesiile sportive bazate pe performanţă cern candidaţii mult mai dur ca acelea de larg consum. Asta trebuie s-o ştie oricare tînăr român, care speră să facă bani şi mare carieră în sport, că din mai multe mii de candidaţi, în care cineva investeşte parale şi speranţă, marele învingător e numai unul.

Altfel, despre boxul românesc de altădată, numai de bine!