Clasamentele valorilor, dar de jos în sus

Cum au ajuns cîţiva başcani ai fotbalului nostru să fie numai ei şi primii, dar şi ultimii, oricum ai suci şi ai răsuci ierarhiile anuale.

Cei din urmă ajung cîndva să fie şi cei dintîi, dar numai în cărţile sfinte. […]

Cum au ajuns cîţiva başcani ai fotbalului nostru să fie numai ei şi primii, dar şi ultimii, oricum ai suci şi ai răsuci ierarhiile anuale.

Cei din urmă ajung cîndva să fie şi cei dintîi, dar numai în cărţile sfinte. În viaţă, treburile sînt mai complicate, iar în vieţile sportului, de-a dreptul încîlcite.

În sportul românesc de astăzi, lupta pentru primele locuri în clasamentele anuale ale celor mai buni e plină de surprize, însă cei din urmă, nu contează în care discipline, continuă să fie ultimii, neştiuţi şi veşnic nesancţionaţi de nici un clasament al mediocrităţii. Şi nu că n-ar fi oportune şi clasările pe merite de doi lei în nişte ierarhii ale ruşinii. Cu atît mai mult cu cît în unele privinţe ele ne-ar trimite într-un maximum de absurd. Sînt oportune, dar nu-şi găsesc temerarii.
Dacă ar fi să-i nominalizăm numai pe cei mai buni, dar şi pe cei mai proşti preşedinţi de Federaţie şi de Ligă, am avea de ales între Mircea Sandu şi Mircea Sandu, iar la Ligă, între Dumitru Dragomir şi Dumitru Dragomir. Nici la naţională lucrurile nu stau altfel, pentru că, de un deceniu şi jumătate, între Piţurcă şi Piţurcă, altcineva decît Piţurcă n-are cum să fie nici întîiul şi nici ultimul.

Clasamentele inamovibililor, dar şi acelea ale celor mai neisprăviţi antrenori şi fotbalişti, precum şi ale unor diriguitori din sporturi care agonizează au ceva din cenuşiul fatalităţii. De ce nu se încumetă nimeni să nominalizeze eşecurile? Motivele, cred, sînt şi de natură igienică. Cine o face trebuie să se aştepte la un şir infinit de insulte şi de dezavuări. Ca să urci pe primul loc, nu-i nevoie decît de talentul tău şi de cîţiva meseriaşi cu un trecut onorant în preajma ta. Ca să antrenezi însă douăzeci de ani în prima Ligă, clasîndu-ţi echipele pe ultimele locuri, e nevoie de un gen de tenacitate agresivă, dar şi de ignoranţa, de fudulia şi de banii unor generaţii întregi de patroni închipuiţi, fără  vocaţia adevărului şi a locului lor real în sistemul social.

Poate că în anii ce vin vom îndrăzni şi clasamentele celor mai păguboase transferuri, ale celor mai traficaţi mediocri, ale celor mai dedicate arbitraje, ale celor mai mari păcălici din fotbalul performant. E nedrept ca la finele anului să nu ştim unde se situează, într-o orînduire a inexplicabilului, alde prinţul Cristea, mingicarul Tatu sau îndelung nejucatul şi plătitul degeaba frate Mihai Costea…Şi aşa mai departe, cam pe la toate echipele, atît cele de sus cît şi de jos.

Contrariul lui „Cei mai buni” ar părea să fie „Cei mai proşti”. Cum nu există încă o definire unanim acceptată a prostiei, în nenumăratele ei întruchipări, e mai potrivit să vorbim de nepricepere, de plafonare, de şmecherie şi chiar de vid de idei. Cînd spui însă că un fotbalist e neinspirat în 90 % din şuturile lui spre poartă, termenul aduce a elogiu. Omul nu e regele împiedicaţilor, e doar neinspirat ! Aşa, cum e şi un Messi cîteodată.

Mă bate gîndul că pentru clasamentele eşecurilor Gazeta n-ar avea destule pagini şi nici românimea n-ar avea acum starea sufletească să le cunoască. E de ajuns că tăiem porcul. Pentru alte tăieri, avem tot anul ce vine. La anul şi la mulţi ani, dar poate altfel !