Istovitorul sindrom de așteptare

Ce i se întîmplă lui Victor Piţurcă dacă ratează actuala campanie de calificări? Ca de obicei, nimic.

Așteptarea îndelungată, așteptarea aceea istovitoare, care pare să nu se mai termine, afectează mintea și simțirea, erodează speranța și face din omul întreg […]

Ce i se întîmplă lui Victor Piţurcă dacă ratează actuala campanie de calificări? Ca de obicei, nimic.

Așteptarea îndelungată, așteptarea aceea istovitoare, care pare să nu se mai termine, afectează mintea și simțirea, erodează speranța și face din omul întreg și sigur pe sine unul vulnerabil chiar și la niște griji pe care altfel le-ar depăși ușor. E o boală care în multe cazuri cere soluții spitalicești. E un sindrom individual, dar poate deveni și unul colectiv. Cînd prezentul e din ce în ce mai confuz și mai sărac, nu numai oamenii, ci și națiunile își pierd speranța într-un timp al mai binelui.

Victor Pițurcă și naționalele lui au obligat publicul mare al fotbalului la un gen de așteptare fără capăt, bornată însă de tot felul de angajamente, lozinci și momeli populiste, entuziasme de larg consum și contracte care nu obligă la nimic. Ce i se întîmplă lui Victor Pițurcă dacă ratează actuala campanie de calificări? Ce i s-a mai întîmplat și în ultimii mulți ani, de cînd tot salvează naționala și face din așteptare cea mai mare investiție în fotbal, nimic. Ultimele două arene naţionale pline au însemnat şi sprijinul pe care Victor Piţurcă n-o să-l mai aibă niciodată. Poți să amăgești mulțimile o dată, poți să le amăgești de mai multe ori, dar nu le poți chema la stadion ca să le dai numai așteptare la infinit.

În cazul lui Victor Pițurcă acest “la infinit” e anul 2016. Într- un fel, am fost preveniți să nu așteptăm mare lucru de la 2013, fiindcă selecționerul e setat pentru 2016. Abia atunci, la următorul eșec de amploare, vom ști cît ne-a terminat așteptarea. Și încă e bine, întrucît spre deosebire de marele fotbal mondial, care construiește un prezent bine definit, cu rezultate care împlinesc așteptările națiunilor, bașkanii fotbalului nostru construiesc așteptări. Așa-numitul “ joc al rezultatelor”, care ne-ar putea duce pe locul doi în grupă, adică la o așteptare scurtă de doar două meciuri, este un tratament băbesc al sindromului. Lungeşti boala pînă ce te deprinzi cu ea. Ajungi la proverbul acela al calicului, care spune că decît să nu aştepţi nimic, mai bine aştepţi nimic.

Să zicem că olandezilor o să le fie milă de noi, că turcii o să piardă brusc conștiința de imperiu și că vom urca tîrît pe locul doi, la baraj. Asta va însemna ceva foarte urît, va însemna că nu mai avem ce aștepta de la noi, că așteptăm nu de la talent, muncă, profesie și cinste, ci de la ce pot să aducă hazardul și mila altora.

Se spune că mai jos decît cel mai jos nu se poate. Dacă fotbalul nostru va continua tot așa, noi, românii, vom dovedi că se poate.