În pielea lui Bokila

Cînd ai de ales între ce aleg pentru tine alţii în umbră şi în marginea legii.

Ştirile şi comentariile despre tratativele cu vînjosul Bokila, urmate de altele la fel de inflamate privitoare la dispariţia lui înaintea confruntării cu Steaua, dau […]

Cînd ai de ales între ce aleg pentru tine alţii în umbră şi în marginea legii.

Ştirile şi comentariile despre tratativele cu vînjosul Bokila, urmate de altele la fel de inflamate privitoare la dispariţia lui înaintea confruntării cu Steaua, dau de înţeles că omul ar fi nu doar instabil în opţiuni şi decizii, ci şi cam dus cu mintea. Are tot felul de oferte şi chemări, care de care mai bogate, iar el se îmbată o noapte şi apoi îşi ia lumea-n cap. De fapt, nu se duce în pustii, ci acasă, în Olanda. Cine nu ştie cum se trăieşte în Olanda ar putea să creadă că Bokila ăsta face parte din categoria foarte încăpătoare a celor care aleg întotdeauna greşit, că dintre două bune o aleg pe a treia, care-i proastă.

Dacă ne punem fie şi numai o zi în pielea lui Bokila şi toată ziua nu facem altceva decît să luăm aminte la haosul cu o apăsată amprentă penală din fotbalul românesc, găsim aceleaşi motive ca şi congolezul olandez ca să fugim şi să nu ne mai uităm înapoi. Să fugim şi să ne tragem sufletul o vreme în Olanda, unde campionatul merge ceas, unde contractele sînt onorate la fix de toată lumea, unde fiscul veghează ca individul să fie respectat şi unde societatea fotbalistică nu e dominată de nesfîrşite procese penale, de clanuri de puşcăriabili, iar cînd apare şansa unui transfer mai bănos nu trebuie să-l cauţi pe patron la Jilava. Am trăit o lună în Olanda, am căscat ochii mari şi ştiu ce spun. E adevărat, Bokila nu-i unitatea de măsură a onorabilităţii, indiferent de ţara în care ar evolua, dar dacă ne e greu să ne transpunem în gîndirea lui, e destul să ne imaginăm că sîntem sub contract cu Rapidul, cu Pandurii cei controlaţi, în sfîrşit!, de organe la buget, la Vaslui, unde noul patron trebuie să opteze şi el între două puşcării. Sau la oricare dintre cluburile subvenţionate, în marginea legalităţii şi cu nişte bani care ar merge mai bine la medici şi la profesori, de primării de partid.

Jucătorul care se transferă n-are de ales decît între ceva nesigur şi ceva şi mai confuz. Falimentul are mai multe înfăţişări. Nu e numai financiar. În fotbalul nostru, falimentul e triplu: social, moral şi penal.

Dacă aş fi, cum spuneam, fie şi numai o zi, în pielea lui Bokila, aş denunţa toate dedesubturile dubioase ale contractelor pe care le-am semnat, ştiind că risc enorm. Nu viaţa, nu cariera. Risc să spun adevărul într-un pustiu. Ce să denunţ, o practică atît de veche încît a căpătat putere de lege nescrisă? Să dezvălui ce ştie tot fotbalul, că jucătorul semnează pentru o sumă şi că jumătate se întoarce în buzunarul stăpînilor şi al ţuţărilor din sistem. Oricît de mare şi de abrupt e un adevăr absolut, el face prima pagină a media numai o zi. În ziua următoare e bătut de o mîrşăvie şi mai mare. Cum ar fi, bunăoară, meciul de baraj între Chiajna şi Rapid.

Bokila n-are nici o vină. Şi n-are nici o vină fiindcă nu are nici o treabă cu România şi cu Ploieştiul. I-a crezut pe impresari, cum că o să cîştige la noi mai mult ca în Olanda, unde n-a impresionat pe nimeni, şi s-a trezit într-un balamuc competiţional şi administrativ. Iar dacă în pielea lui Bokila parcă s-ar mai putea trăi, să ne punem niţel în pielea lui N’Doye, care după cîrciumile din Vaslui ar fi fost să le înfunde pe acelea din Năvodari. Un vis, nu altceva !