Presiunea pe arbitri

E omeneşte ca, la duşmănie, cavalerii fluierului să răspundă cu duşmănie. De la o vreme, au dispărut înjurăturile, isteriile, scuipatul şi datul la gioale cînd arbitrii intră în teren sau pleacă spre vestiare. Toată lumea face exact ce-a mai făcut, […]

E omeneşte ca, la duşmănie, cavalerii fluierului să răspundă cu duşmănie. De la o vreme, au dispărut înjurăturile, isteriile, scuipatul şi datul la gioale cînd arbitrii intră în teren sau pleacă spre vestiare. Toată lumea face exact ce-a mai făcut, însă verbul e unul european. Se cheamă „pune presiune”. În comentariul tv al partidei Steaua – UTA, formula a fost folosită de mai multe ori. Şi cu temei, fiindcă arbitrii au oficiat sub o presiune psihologică maximă. De ce natură era această presiune, nu mai e cazul să ne întrebăm. E destul să ne imaginăm c-am fi fost noi în locul lor, ca să le înţelegem cumva deciziile. E foarte greu, dacă nu chiar imposibil să rămîi imparţial cînd eşti hărţuit.

Spun şi eu ce a văzut toată ţara, că Steaua a avut două goluri valabile şi că scorul a fost viciat de un trio în negru timorat şi adesea absent la fazele critice. În analiza celei mai confuze , specialiştii noştri au fost de acord că nici „centralul” nu avea cum să vadă dacă mingea a trecut dincolo de linia porţii. Ceea ce e o gogomănie, fiindcă de aia există un arbitru alergător în teren, ca să vadă tot ce nu văd camerele tv şi spectatorii. Totodată sînt obligat să observ că e omeneşte ca la duşmănie arbitrii să răspundă cu duşmănie.

Aici e cheia problemei, la subconştientul arbitrilor. Orice om ţine ranchiună, cînd e bruftuluit, suspectat de fraudă pe nedrept, insultat printre dinţi şi atacat în toate felurile de nişte tribune aţîţate permanent, înaintea meciului şi pe parcursul său, de nişte galerii în delir. Noi spunem că toate astea ţin de meseria de arbitru. Probabil că da, însă subconştientul nu poate fi nici orientat, nici chemat în faţa comisiilor de disciplină. Să convenim că aşa cum există arbitri care îşi manifestă simpatia pentru unele formaţii fluierînd părtinitor, la fel există şi arbitri care nu uită şi nu iartă. Acum, cînd Steaua e vulnerabilă, arbitrii care au îndurat iritarea oficialilor ei din vremea cînd echipa era pe val, i-o plătesc. Ştie tot omul că atunci cînd şeful e la pămînt, e atacat în haită. Iar cei mai răi sînt prea plecaţii de ieri.

Spre deosebire de judecătorii din tribunale, arbitrii au posibilitatea să umble legaţi la mîini azi, dar să le dea aceloraşi împricinaţi pedepse duble mîine. Arbitrii pot acorda un penalty contra naturii pentru un motiv de anul trecut sau de acum cinci ani. Tot ce-i valabil în relaţiile dintre oameni în afara stadioanelor, rămîne valabil, în ciuda regulamentelor fotbalului, şi în teren. Ce, parcă fotbaliştii nu achită şi ei, exprimîndu-se violent cu talpa, poliţe vechi?

Există şi arbitri care reuşesc să-şi controleze dorinţa latentă de răzbunare. În situaţia la care ne referim, e posibil însă ca Gheorghe, fiul, să fi resimţit acut presiunea pusă de cluburi pe Gheorghe, tatăl lui şi al arbitrilor, şi să fi fluierat în reparaţie. Multe putem să le pretindem arbitrilor, dar nu şi să uite ai cui copii sînt.