Onorabilul şi stimabilul Dănciulescu

Să fii campion şi să ai toate oasele întregi, asta da, performanţă!

În teatrul şi în schiţele lui Caragiale, bărbaţii îşi vorbeau cu „onorabile”  şi „stimabile”, formule în uz în acele vremuri în mediile emancipate, dar primind, cu timpul şi […]

Să fii campion şi să ai toate oasele întregi, asta da, performanţă!

În teatrul şi în schiţele lui Caragiale, bărbaţii îşi vorbeau cu „onorabile”  şi „stimabile”, formule în uz în acele vremuri în mediile emancipate, dar primind, cu timpul şi prin răspîndire în clasele de mijloc, o conotaţie ironică. Astăzi, onorabilitatea nu mai contează ca virtute, iar alt cuvînt care să însemne cam acelaşi lucru, adică onestitate, demnitate şi educaţie la un loc, nu avem. Cu Ionel Dănciulescu s-a petrecut un lucru de toată stima. Maturizîndu-se, în fotbal şi în viaţa de toate zilele, prezenţa sa a cîştigat acolo unde cei mai mulţi fotbalişti pierd. Jigneşti omul dacă-i spui prinţ sau briliant, deşi condiţia sa sportivă şi socială l-ar îndreptăţi mai mult la cîteva supranume.

Onorabilitatea e, de fapt, definiţia bărbatului pe care te poţi baza în toate privinţele. Dănciulescu e şi un caz de referinţă în sport, în sensul că a devenit mai talentat pe măsură ce au trecut anii. O dovadă că noi apelăm la nişte parametri ai talentului care şi-au cam pierdut acoperirea. Dănciulescu în fotbal e garanţia unui tip de angajare şi de eficienţă pe termen lung, care tocmai din acest motiv n-a primit cît merita. E prea bun, prea de caracter, de prea multă vreme. Oamenii ajung să nu mai deosebească normalul de excepţional atunci cînd excepţionalul se cronicizează. E ceva normal ca Dănciulescu să marcheze simplu, în situaţii în care alţii ratează consecvent şi complicat. Felul în care dă goluri Dănciulescu pare la îndemîna oricui. Îţi vine să spui: Mersi, aşa pot şi eu! Ei bine, acest gen de normalitate pe termen lung face ca Dănciulescu să intereseze uneori mai puţin ca ratangiul care înnebuneşte tribunele.

Am fost o singură dată faţă-n faţă cu Dănciulescu într-o emisiune, aşa că s-ar putea ca tot ce spun despre el să fie doar ce se vede din afară, din tribună şi la televizor. M-aş mira să mă înşel. Gazetăria practicată o viaţă te înzestrează cu un simţ aparte al primejdiei, îi simţi de departe pe oamenii cu care nu-i bine să ai de a face. Spre deosebire de foarte mulţi din confraţii care au căpătat notorietate, una exagerat de întinsă, mai degrabă prin teribilisme şi un stil social de tabloide, Dănciulescu, onorabilul şi stimabilul, se defineşte mai ales prin ceea ce nu face, n-o să facă niciodată şi nici n-o să aibă. Cum ar fi un celular de 30.000 de euro, o amantă de 30 de paturi sau o serie de 30 de beţii internaţionale.

Mai e un fapt care îl onorează pe onorabil: nu e vedeta cu cele mai multe oase rupte. Nu-i nici o vitejie să-ţi faci praf ligamentele, repezindu-te ca berbecul cu minte mică în adversari. Vitejie e să contabilizezi un record de goluri în circumstanţe din cele mai ostile – iar fotbalul nostru le oferă mereu – şi totuşi să te retragi de pe scenă întreg, şi la picioare, şi la cap. Onoare, domnule Dănciulescu!