Cronicari la tot ce nu se întîmplă

De la sistemul cu fundul în două luntri la cel nou, cu luntrea-n două funduri

În sportul românesc, sfîrşitul anului doare mai puţin decît toate celelalte sfîrşituri. Din handbal, din atletism, de la Craiova, Rapid şi Dinamo, din gimnastică… Ceva […]

De la sistemul cu fundul în două luntri la cel nou, cu luntrea-n două funduri

În sportul românesc, sfîrşitul anului doare mai puţin decît toate celelalte sfîrşituri. Din handbal, din atletism, de la Craiova, Rapid şi Dinamo, din gimnastică… Ceva se tot sfîrşeşte, iar altceva încă nu începe.

Neavînd noi cronicari calificaţi de sfîrşituri, am inventat un gen jurnalistic pe cît de productiv, pe atît de incitant: reportajul a ce nu se întîmplă. Cu variante din ce în ce mai ingenioase: ştiri despre ce n-o să fie, interviuri despre ce nici n-a fost, dezvăluiri despre ce nu există, dialoguri despre ce nu-i posibil. Între acestea, veştile fierbinţi, cu superlative de bombe, tunuri şi tsunami-uri, despre achiziţiile şi transferurile din fotbal, neadevărate în cel mai genial chip cu putinţă, fac deliciul celui mai reuşit sfîrşit de început, cel cu două formaţii în primăvara fotbalului mai mare.

Cînd citesc potopul de ştiri despre fabuloasele transferuri ratate de Steaua, bunăoară, îmi vin în minte, de parcă aş da un click pe memoria celor mai simpatice minciuni ale adolescenţei. Uite, ziceam cînd vedeam o fată frumoasă, 50% din afacere e ca şi rezolvată: eu o vreau! Aşa stau lucrurile şi cu transferurile iernii: sînt perfectate 50%. Restul, pînă la absolut sigurul 99%, e treaba managerilor, a samsarilor, a unui decembrie fără fotbal, a nevoii noastre de senzaţional, dar şi a discretului 1%, care dă totul peste cap.

Situaţia ori mai bine zis fenomenul are un temei sută la sută românesc. E destul să privim spre Rapid şi Dinamo, ca să realizăm că tot ce se întîmplă acum la cele două cluburi de referinţă ale sportului naţional e nimica toată faţă de ce urmează să se întîmple. Şi că tot ce se va întîmpla nu se explică prin grijile economice ale prezentului, ci prin erorile şi măsluirile din trecut. Rapid şi Dinamo plătesc poliţe vechi şi gunoaie ascunse sub preş. Ca, de altfel, şi sporturile care au agonizat cu subvenţiile de la buget, ignorînd cele mai eficiente soluţii ale profesionismului. Noi am perpetuat un gen de sport semisindicalist – privat care nu putea să ducă decît la faliment. Dinamo nu dispare pentru că nu se înţeleg între ei sponsorii de azi, ci din cauza „căpuşelor”. De la Dinamo au luat şi încă mai iau bani nemunciţi tot neamul de gradaţi şi civili sub acoperire din Miliţie şi Securitate. Acum, că banii s-au terminat, şi statele de plată sînt mai scurte. E însă de ajuns să scormonim niţel în urmă, ca să dăm şi de cele lungi. La fel stau lucrurile şi cu federaţiile falimentare, unde slujbaşi-s mai mulţi decît sportivii de performanţă. Cînd socotim costul unei medalii olimpice la atletism, de exemplu, luăm în calcul, la fel ca înainte de 1989, banii daţi de stat atletismului, în loc să-i punem în balanţă pe cei tocaţi în federaţie.

Aceasta e adevărata istorie a sfîrşiturilor de an 2012 şi a sfîrşitului de sistem. Steaua şi CFR. Cluj se scutură de căpuşarea Armatei şi a Ministerului Transporturilor, iar rezultatele încep să se vadă. Sistemul cu luntrea în două funduri e tot atît de păgubos ca vechiul sistem cu fundul în două luntri.