Antrenorii care nu înjură

Există cîţiva, dar înjură şi ei, ca să nu fie oile negre ale fotbalului

În urmă cu ceva vreme, discutînd cu un redactor al Gazetei despre unul din antrenorii români cu o merituoasă carieră internaţională, i-am spus colegului că aş […]

Există cîţiva, dar înjură şi ei, ca să nu fie oile negre ale fotbalului

În urmă cu ceva vreme, discutînd cu un redactor al Gazetei despre unul din antrenorii români cu o merituoasă carieră internaţională, i-am spus colegului că aş vrea să scriu un articol despre acesta, pentru că-mi pare un ins civilizat, cel mai civilizat dintre toţi antrenorii noştri cu nume, şi care, tocmai pentru că s-a contaminat de la bunele practici din Occident, nu-şi înjură jucătorii. Ba înjură cît toţi cei din ţară la un loc, m-a lămurit cu un surîs de cunoscător al manierelor rele colegul – numai că româneşte. Jucătorii nu înţeleg ce zice, altfel ar fi dat afară imediat.

Nesfîrşita rotaţie a aceloraşi 15-20 de tehnicieni la aceleaşi echipe, la aceiaşi patroni care i-au mai concediat cu un potop de acuze şi insulte şi la aceleaşi loturi cu care s-a porcăit pînă la pragul de jos al umanului se explică şi prin climat. Jucătorul neînjurat de antrenor şi pe care patronul nu l-a făcut niciodată zdreanţă, derbedeu ori tîmpit se simte ignorat. Mai ales că insultele sînt frecvent dublate de un gen de mişto soldăţesc de şanţ acceptat ca fiind însăşi esenţa prieteniei.

Există destui tineri pe care aceste tratamente ca de la stăpîn la slugă îi termină la talent. Sînt terminaţi sufleteşte şi n-au cui s-o spună. Provenind de regulă din medii modeste şi învăţaţi să răspundă la agresiune tot cu agresiune, contractele de zeci de mii de euro le blochează reacţiile şi le înnoadă picioarele. Îşi varsă năduful şi neputinţele între ei, dar asta nu rezolvă mare lucru. De aceea se potrivesc la o echipă şi capotează la alta. Schimbă un prim climat grosolan cu altul şi mai dur. Iar după ce au crezut c-au scăpat de un antrenor de tot mîrlan, dau tot de el la altă echipă.

Cînd nu înţeleg căderile fără cauze la vedere ale unor sportivi foarte dotaţi, încerc să mă pun în locul lor şi să-mi imaginez cum aş reacţiona eu dacă un şef m-ar înjura şi m-ar umili. M-ar înjura numai o dată, fiindcă a doua oară n-ar mai avea gură s-o facă! Iar dacă ar trebui să înghit în sec şi să îndur, cred că m-aş prăbuşi psihic. Cazul meu însă nu-i semnificativ, fiindcă am putut să-mi aleg şefii, iar cînd relaţiile au început să se strice am schimbat locul şi contractul. Fotbalistul însă e om de echipă. În fotbalul românesc, echipa e de partea banilor patronului şi-l pedepseşte pe răzvrătit. Cine nu mai suportă hachiţele de îmbogăţit de război ale acestuia şi umilinţele de serv se ratează repede ca performer. Unii nu-şi mai revin niciodată după un conflict major cu un antrenor sau cu un patron. Fotbalul nostru este acolo unde este, la periferia marii afaceri-spectacol, pentru că e o lume închisă, din care adevărul scapă numai pe targă şi cu tendoanele încrucişate rupte pentru totdeauna.