Ce se întîmplă, de fapt, la Cluj?

Nu-i nici o luptă pentru titlu, sînt numai cafteli pentru potul european

Cînd două echipe din acelaşi oraş de provincie se urăsc, cauzele nu sînt toate în oraş. Ura, la nivel de colectivităţi locale, e un fapt de primitivitate. Dar […]

Nu-i nici o luptă pentru titlu, sînt numai cafteli pentru potul european

Cînd două echipe din acelaşi oraş de provincie se urăsc, cauzele nu sînt toate în oraş. Ura, la nivel de colectivităţi locale, e un fapt de primitivitate. Dar şi de imixtiuni din afară. Nu-i pentru prima oară cînd „U” Cluj, care-i un club universitar cum sînt eu arhimandrit, slujeşte de la distanţă şi explicit Bucureştiul. Cînd joacă pe o valiză de bani pentru Steaua, cînd pe nişte datorii de toate naturile pentru Dinamo. Nu-i prima oară nici cînd ceferiştii lui Paszkany – care, şi ei, sînt club naţional feroviar cum e şi Paszkany portughez – îndură un climat de respingere, cu unele inflamări şovine regretabile. Suportă o stare de grefă, controlată cu un pumn de medicamente. Aici s-a ajuns, într-un moment în care, şi la Cluj, nimic din ce se vede nu-i şi adevărat. Dedesubturile sînt mai mari ca treburile de la suprafaţă.

Rivalităţile dintre cluburile bucureştene au o motivaţie istorică şi de clasă, precum şi o clauză economică explozivă. Apoi, Bucureştiul în sine e o ţară. Am realiza şi mai bine cum devine chestiunea cu clasele sociale şi cu istoria dacă Ferentariul ar avea o formaţie în Liga-ntîi. Dar Clujul, cum de a ajuns Clujul să fie un caz maxim de ură şi mîrlănie de stadion? Ce mai au de aşteptat regăţenii de la civilizaţia urbană a Ardealului? Ce fel de fotbal românesc mai e şi ăsta, în care un mercenar analfabet insultă o tribună de autohtoni? Aş fi vrut să spun în titlu că de aici, din Capitală, nu înţeleg cum de a devenit Clujul un tîrg arţăgos de Bărăgan. De fapt, înţeleg, dar sufăr. S-a mai dus o legendă: mîndria ardelenilor. Ce interesează nu e titlul, ci potul Ligii Campionilor. Aşa ar şi trebui să se cheme de acum lupta pentru titlu: potul de participare.

Nu numai numele echipelor din prima ligă sînt o minciună şi chiar o jignire pentru lumile universitare şi muncitoreşti. Nu e vorba de tradiţie, ci de uzurparea ei. De macularea tradiţiei. Întreg dicţionarul sportului trebuie reconsiderat. Relatările partidei de la Cluj sînt pline de formule ocolitoare. Gazetarii fac eforturi vădite ca să relateze cu un verb decent o întărîtare golănească multinaţională, unde arbitrul principal e potul cel mare, iar Alexandru Tudor nimeritul de serviciu.

Seria de achitări, din dosarele transferurilor sub acoperire fiscală, este explicaţia la tot ce vom vedea în acest final de campionat. Episodul de la Cluj, deşi pare exploziv, nu-i decît primul din seria abjectă care urmează. Dar, vorba unui veteran al tribunelor, e încă sport, fiindcă nu se trage. Nu avem gloanţe şi nici patroni aruncaţi în aer o dată cu maşinile lor. E încă bine, chiar foarte bine.