Turcul plăteşte

Statul, dacă vrea cîştig, trebuie să piardă luptele cu particularii. Repetiţiile cu public pe mai multe canale şi apoi premiera, la Realitatea tv, a farsei avînd ca subiect păcălirea televiziunii publice mi-a plăcut. În cîteva rînduri, singur în faţa televizorului, […]

Statul, dacă vrea cîştig, trebuie să piardă luptele cu particularii. Repetiţiile cu public pe mai multe canale şi apoi premiera, la Realitatea tv, a farsei avînd ca subiect păcălirea televiziunii publice mi-a plăcut. În cîteva rînduri, singur în faţa televizorului, am şi aplaudat. În special la replicile lui Mitică Dragomir, care are talentul unic de fi mai convingător cînd minte, decît atunci cînd spune adevărul. Dar şi la cîteva din replicile lui Tudor Giurgiu, cel mai particular din toţi angajaţii televiziunii de stat. Deşi risc să nu mai încap în nici unul din programele televiziunii de stat –unde, la drept vorbind, nici n-am prea încăput – recunosc că simt un soi de veselie tristă pe dinăuntru, cînd particularul reuşeşte să păcălească niţel Statul. Şi că îmi vine să sar în scaun de plăcere, cînd îl păcăleşte mult. Prin urmare, nu cu TVR- urile am eu ce am, ci cu Statul Român, care nu-l lasă deloc pe particular să ia viteză în afaceri, care se poartă ca un favorit din oficiu, cînd trebuie să se întreacă în fapte, nu numai în vorbe.

N-am nimic cu pîinea pe care o mănîncă omul de la Stat şi nici cu friptura şefilor. Nu pot să nu observ însă că, în mass media, pîinea mai mare o bate pe cea mică şi că, la fripturi, bătălia e şi mai încinsă. Să-mi fie iertat, dar nu cred în omul loial pe vecie patronului care l-a angajat cel dintîi. Loialitatea are un preţ. Eu mă consider un ins loial slujbei în care tocmai mă aflu doar pentru că nu mi-a oferit nimeni un salariu convingător mai mare. Probabil că o să mor cu loialitatea-n braţe, dar nu din cauză că m-am născut cinstit, ci pentru că n-am avut niciodată ocazia să ştiu la cît e evaluată pe piaţă cinstea mea. Nu e vorba de cinism, e doar o mărturisire de om cotat mult mai jos la bursa slujbelor decît vedetele din secţia Sport a TVR.

Rău plătite n-au fost niciodată aceste vedete, numai că e o diferenţă între a nu fi plătit rău şi a fi plătit bine. Cei care s-au mutat cu tot cu secrete la turcul Dogan de fapt n-au tras în piept televiziunea care i-a făcut mari, ci şi-au tăiat singuri porţia. În orice angajat la stat stă la pîndă un viitor angajat la particulari. Statul face în continuare apel la conştiinţe, pe cînd privatul e atent numai la ocazii. Aici e diferenţa.

Actorii farsei pe care am văzut-o laolaltă cu dumneavoastră, stimaţi cititori telespectatori, au un stimabil dar al ipocriziei. Au vorbit tot timpul de banii turcului, de banii canalelor tv, de banii publici, de toţi banii din lume, doar de banii care intră în buzunarele cîtorva actori ai tranzacţiei au uitat să vorbească. Subiectul piesei nu e bugetul de sute de milioade de dolari al turcului, ci miile de dolari sau sutele de mii la cîţiva din ei, care merg la autorii-actori ai comediei.

TVR-ul ar trebui să recunoască inevitabilul şi anume că va forma în continuare oameni de televiziune pe care, cînd se va coace ocazia, îi vor cumpăra cu toptanul turcii, nemţii, evreii, francezii şi toţi cei care vin în România ştiind că vînzarea-cumpărarea nu e dramă, nu e comedie, e afacere. Şi că noi, românii, continuăm să punem în afaceri patimă şi îndemnuri colectiviste, cînd mai sigur, mai rentabil şi, la urma urmei, mai europeneşte ar fi să punem adevărul că Statul, dacă vrea să iasă în cîştig, trebuie să piardă luptele cu particularii.