Un adevăr cît o minciună de mare

În fotbalul „românesc”, adevăraţii minoritari sînt românii.

La meciul Petrolul – FC Braşov – etapa a 24-a -,  din cei 28 de jucători intraţi în teren, 19 au fost străini, iar pe banca de rezerve – încă 3 din 8. […]

În fotbalul „românesc”, adevăraţii minoritari sînt românii.

La meciul Petrolul – FC Braşov – etapa a 24-a -,  din cei 28 de jucători intraţi în teren, 19 au fost străini, iar pe banca de rezerve – încă 3 din 8. Fără să forţez prea mult adevărul, pot să afirm că şi cei 9 autohtoni care au apucat să dea cu piciorul în beşică tot un fel de străini erau. Străini de fotbalul mare.

Asta e situaţia la mijlocul clasamentului, acolo unde bătaia neisprăviţilor care trag la supravieţuire seamănă, în mai toate privinţele, cu brambureala neisprăviţilor care se bat pentru titlu. Fiindcă şi sus, la fel ca jos, tot de o droaie de străini, care nu-şi găsesc locul în fotbalul mare, dar vin să se umple de banii unor patroni snobi din fotbalul mic, e vorba.

Cuvîntul „snob” a fost acreditat în secolul al 14-lea, la Sorbona, şi e prescurtarea formulei „sine nobilitas”, adică student provenit din familii fără rang nobil. Cu vremea, a început să însemne mai mult: nu-i de viţă nobilă, dar fiindcă a ajuns la Paris, se dă c-ar fi. Exact ca finanţatorii cei trufaşi şi murdari la verb ai fotbalului de la noi, care numai românesc nu-i. Se cheamă românesc, cu aceeaşi îndreptăţire cu care nişte  Ben Djamia, Boudjemaa ori Bicana sînt „petrolişti din Ploieşti”, alde Sougou, Camora ori Cadu, „ceferişti din Cluj”, iar N’ Doye, Anderson şi Temwanjera, „moldovenii lui Porumboiu”.

Cînd dă de bani, insului cu aspiraţii snobiliare îi pute tot ce-i de acasă. Îi pute totul în jur şi nu-şi dă seama că de la el e damful. Snobul din fotbal îşi trage un lot de venetici centrifugaţi la periferiile Estului de Franţa, de Germania şi de locurile de baştină, dar se simte proprietar de zece Messi. Snobul n-ar creşte în curtea lui nişte juniori cu viitor, fiindcă-l costă puţin. Pentru snobul de protocol zero al campionatului, mia de euro e pentru aruncat din maşină la calici, nu pentru antrenamentul unui puşti cu icoana lui Hagi în casă.

Întrecerea între snobii Ligii 1 e la cît de scump îşi plătesc nepriceperile. La fotbal, la oameni, la investiţii. Fotbalul pentru ei e un pocher de stadion. Să vadă ţara că-şi pot permite să piardă bani cu căruţa. Cît despre străinii din echipele lor de n’doyeni şi de tatuiezi, aceştia sînt toţi dintr-o mamă. Problema lor nu e la dribling şi la picioare, ci la coloana vertebrală. Unde mai găsesc ei nişte patroni atît de proşti încît să-i scalde în sute de mii de euro pentru un fotbal de judeţ? În vestul Europei, în nici un caz. Dar în fotbalul românesc, cîţi pofteşti.

Că de aceea se şi cheamă românesc, după tufişul genealogic al sacului cu bani, nu după neamul adevăraţilor minoritari din teren: românii.