Abonaţii pe veşnicie de la Federaţie şi de la Ligă

De la noi doar nişte articole, de la Interpol mai mult!

Cînd se înmulţesc mizeriile, cele mari încep să semene cu cele mici şi îşi pierd înţelesul. Are loc un gen de contaminare în derizoriu.

În şedinţa din 13 februarie […]

De la noi doar nişte articole, de la Interpol mai mult!

Cînd se înmulţesc mizeriile, cele mari încep să semene cu cele mici şi îşi pierd înţelesul. Are loc un gen de contaminare în derizoriu.

În şedinţa din 13 februarie a Comitetului Executiv al FRF, Mircea Sandu şi-a prevenit executanţii de necazurile ce stau să vină în fotbalul condus de dumnealui cu un limbaj şi cu nişte argumente mai potrivite în gura unui naş de clan decît în a unui om al legii. „Fraţilor – li s-a adresat Mircea Sandu candidaţilor la penal din plenul convocării -, e groasă! S-a demarat o anchetă de către organele competente şi în scurt timp va fi un cutremur foarte mare în fotbalul românesc… Avem mai multe meciuri suspecte de blat la casele de pariuri…”

Ar fi fost şi mai adevărat, dacă Mircea Sandu s-ar fi neliniştit fiindcă nişte meciuri s-au jucat pe bune. Dar asta e de acum altă poveste.

Ca să realizăm dedesubturile gîndirii de înveşnicit în scaun a lui Mircea Sandu e destul să ne imaginăm că vorbele de mai sus le-ar fi zis şeful Poliţiei pe ţară la o întrunire cu şefii Poliţiilor judeţene. Nu-i aşa că aţi remarca imediat nepotrivirea cu funcţia, cu momentul şi cu onorabilitatea? Limbajul e unul de desolidarizare, în sensul că a mers cum a mers, dar dacă e chestie de Interpol, atunci, fraţilor, s-a terminat cu frăţia! Se descurcă fiecare cum poate – pare să spună, cu tot felul de subînţelesuri fiscale şi de cunoscător în ale pariurilor Mircea Sandu – fiindcă eu trebuie să rămîn mai departe şef!

Eu, unul, îi înţeleg îndîrjirea în şefie. Cînd stai două decenii într-un astfel de rost, în care îţi hotărăşti singur leafa de nabab şi nu trebuie să dai socoteală nimănui pentru nimic, începi să crezi în soarta de ales. Te simţi predestinat, invulnerabil, providenţial, indispensabil, supraom. Te simţi apărat chiar de deceniile în care ai fost stăpînul inelelor. Viaţa ta nu are nici un sens în afara biroului cu secretară. Iar ce-i şi mai grav e că şefia la nesfîrşit ţi se pare o profesie, una de elită. Dacă nu mai e şef, Mircea Sandu e tot atît de neajutorat ca un pui de cuc căzut din cuib. El n-are nici o meserie la bază. Fără microfon, telefon şi o masă acoperită cu pînză roşie, nu-i bun nici măcar de liftier sau portar la o bancă.

Singura sa şansă de a fi iarăşi om ca toţi oamenii, de a fi salvat înainte de a fi prea tîrziu e mazilirea. Într-un stat democratic, indivizii cu un comportament de exceptat şi de şef pe viaţă nu au adversari, au duşmani pe viaţă. Iar cînd cad, nu cad şi-şi fracturează un picior, ci se prăbuşesc şi-şi rup gîtul.