Dragomir, şefu’ ăla bun care ne dă, deşi ar putea să nu ne dea

Cine se simte dator şefului LPF ar trebui să se caute la culoarea banilor

Articolul de joi, prin care Ovidiu Ioaniţoaia îşi explică relaţia în profesie cu Dumitru Dragomir, m-a stîrnit la un comentariu complementar. Presa e o lume cu […]

Cine se simte dator şefului LPF ar trebui să se caute la culoarea banilor

Articolul de joi, prin care Ovidiu Ioaniţoaia îşi explică relaţia în profesie cu Dumitru Dragomir, m-a stîrnit la un comentariu complementar. Presa e o lume cu legi proprii. Presa, în ciuda drasticei competiţii din interior, e un fapt unic de solidaritate de breaslă. Prea-s mulţi duşmanii ei din afară ca să adune tot felul de vulnerabilităţi înăuntru. Jurnaliştii care se atacă în public fac un mare rău profesiei şi îşi fac şi lor un deserviciu durabil. Nimeni nu-i mai vrea colegi. Cînd a investit într-un ziar de sport şi i-a angajat pe Ioaniţoaia şi Tolontan, în condiţia sa nouă de şef în presă, Dumitru Dragomir n-a devenit ziarist şi nici nu i-a ajutat în viaţă, cum îi place dumisale să spună. Un investitor nu-şi ajută în viaţă angajaţii şi partenerii de rang secund. Investitorul nu dă, ci investeşte, iar angajaţii nu primesc pomană, ci salariu şi cotă din beneficii.

Un om de afaceri din New York m-a lămurit prin 1990 cum devine chestiunea. O afacere e bună dacă toată lumea cîştigă. Aceea în care unii iau totul, iar partenerii şi angajaţii pierd e o escrocherie. Dumitru Dragomir nu le-a dat o pîine lui Ioaniţoaia şi lui Tolontan fiindcă amîndoi ştiau meseria, iar Dragomir – nu. Ioaniţoaia şi Tolontan l-au ajutat în viaţă pe Dragomir, acceptînd să-i certifice, să-i dezvolte şi să-i facă profitabilă investiţia. Numai că Dumitru Dragomir, cu toate că a învăţat multe, a rămas cu ideea bolşevică şi plină de un dispreţ latent pentru oamenii cu care face afaceri că el, investitorul şi omul cu mai mulţi bani decît partenerii, dă. Unul din şefii mei din presă dinainte de 1989 – care i-a fost şef şi lui Ovidiu – a exprimat foarte desluşit acest concept feudal şi, în esenţă, descalificant pentru oricine ar fi gîndit la fel. „Măi”, zicea el, „eu sînt un şef bun pentru că poziţia mea îmi permite să nu fiu doar rău, ci de-a dreptul abject, ca atîţia alţii, dar uite că nu vă fac nici un rău! Deci sînt cel mai bun şef”.

Dumitru Dragomir e convins – şi nimeni n-o să-i clatine convingerile astea feudale – că el se îmbogăţeşte ajutînd oamenii. Dacă Ioaniţoaia şi Tolontan nu sînt nişte foşti angajaţi nerecunoscători ai lui Dumitru Dragomir e pentru că n-au nici un motiv să-i fie recunoscători. Şi-au făcut meseria la ziarul în care a investit Dragomir şi au plecat cînd nu s-au mai potrivit la idei. Eroarea în gîndirea lui Dumitru Dragomir e la vedere: oamenii sînt toţi ca mine, cine zice că vrea altceva de la viaţă minte.

E prea tîrziu ca Dumitru Dragomir – care nu e un ins rău din născare, ci numai omul interesului şi atît – să înţeleagă că în presă trudim cu patimă şi cu temeiul unor convingeri niciodată trădate şi oamenii care vrem altceva de la viaţă şi de la sport. Evoluăm în lumi nu doar deosebite, ci pe două planete care se depărtează tot mai mult una de alta, în infinit. Adio, prietenosule domn Dragomir, că n-ai matale îndreptăţirea să ne dai pîine! Ne-o cîştigăm şi singuri, unsă cu unt.