Fără sunet, doar cu imagine

Care „primăvară europeană” la minus 10 grade şi-n mijlocul lui februarie, măi domnilor?

Am privit meciul Steaua – Twente la televizor, fără atmosferă ajutătoare. De ce să fiu îndemnat să văd ce nu este şi nici nu-i de văzut. Fără […]

Care „primăvară europeană” la minus 10 grade şi-n mijlocul lui februarie, măi domnilor?

Am privit meciul Steaua – Twente la televizor, fără atmosferă ajutătoare. De ce să fiu îndemnat să văd ce nu este şi nici nu-i de văzut. Fără presiunile comentariului, pot să-mi dau seama şi singur care-i adevărul din teren. Twente, o formaţie solidă şi cu un joc de pase foarte legat, iar Steaua, o înaintare de timoraţi, care lovesc balonul aiurea şi cred că tribunele pot să completeze ce le lipseşte lor: tehnica şi mintea. Ce dracu’ să speri de la nişte jucători care au retrogradat Craiova? Şi nu oricum, ci în mod genial!

Din lipsă de subiecte, Steaua a devenit un subiect în sine, mai interesant prin ce ar putea fi, ce ar trebui să fie şi ce am vrea noi să fie. Comentariile, cu doza lor de patriotism, te fac să vezi alt meci, nu pe acela din arenă. Entuziasmul şi dorinţa, îndelung amînată, a unei prezenţe onorante în fotbalul continental duc la strigări de genul „Dacă era gol la şutul lui Tatu, am fi văzut un gol genial!” Trebuie să fii ori inflamat rău, ori pierdut definitiv pentru adevăr, ca să ţipi ca un apucat la tot felul de „rateuri geniale” şi ” curse fantastice” terminate cu mingea-n tribune.

Fără sunet, am văzut că, deprinşi să fie înjuraţi şi huiduiţi de nişte tribune mai mult goale, tribunele pline şi disciplinate îi sperie pe stelişti. Cum o să-i blocheze nişte tribune pline pe olandezi, cînd ei aşa joacă mereu, într-un mediu excitat? Cînd joci mereu pe terenuri infecte, pline de gropi şi de noroaie, un gazon englezesc mai degrabă te taie decît te iuţeşte. Cînd te îndopi numai cu raci de baltă, o masă cu homari te lasă nemîncat.

Din cauza comentariilor exaltate la nimicuri, chiar şi românul cu judecata limpede se preface că nu vede ce-au văzut toţi cei care au scăpat de Tatu vînzîndu-l închipuiţilor din România: că e un amărît de brazilian care joacă mărunt şi împiedicat. Cu sonorul la maximum şi cu pălăvrăgeala paralelă cu realitatea a echipei de comentatori, Steaua ataca avîntat. Fără sunet, pînă şi un miop vedea că avîntul era, de fapt, brambureală. Steaua joacă mingile pe sus, unde lupta corp la corp pare dăruire, fiindcă nu ştie să o joace la firul ierbii. E destul să loveşti mingea corect, să fugi bine şi să ai dribling. E ceea ce au avut în plus olandezii şi n-au alde Prepeliţă, Dănănae, fraţii Costea şi surogatul de oltean Tatu, cel născut cu centrul de greutate alături.

Cu sonorul la maximum, vedem ce ne spune Gigi Becali că vede el. În linişte, vedem că „primăvara europeană” e o minciună de protocol, din moment ce afară sînt minus zece grade şi nu sîntem în martie, ci la jumătatea lui februarie. Pentru Steaua lui Stan, primăvara o să fie aia cu inundaţii şi etape amînate ori cu tribunele ostile.