Victorii care îngrijorează, înfrîngeri care dau speranţe

Să ne iubim mai puţin sărăcia şi nevoile, şi neamurile proaste!

Amicalele din lunile de pregătire şi transferuri au o doză mare de farsă de bîlci. Piesa e una şi aceeaşi de cînd s-au inventat cantonamentele. Cînd echipele lor iau […]

Să ne iubim mai puţin sărăcia şi nevoile, şi neamurile proaste!

Amicalele din lunile de pregătire şi transferuri au o doză mare de farsă de bîlci. Piesa e una şi aceeaşi de cînd s-au inventat cantonamentele. Cînd echipele lor iau bătaie, comedienii de sezon declară că rezultatele penibile le dau temei şi speranţe pentru adevăratele bătălii din campionat şi că din cafteli prestigioase se învaţă mai bine decît din victorii chinuite, iar cînd se întîmplă să mai şi cîştige un meci, în faţa a douăzeci de chelneri şi liftieri din hotelul unde-s cazaţi, îşi proclamă convingerea că echipa şi-a găsit formula, că e pe drumul cel bun şi că mai sînt de făcut doar cîteva retuşuri, la chiuvetele din vestiar şi la trabucul patronului.

Rapidul, ca de obicei, e pe val, cînd nu-i încă momentul şi, tot ca de obicei, Dinamo şi Steaua sînt pe mal. Dar în timp ce Răzvan Lucescu practică suava ipocrizie a modestului, Ciobotariu şi Stan par a nu-şi mai găsi cuvintele, de entuziaşti şi de edificaţi ce sînt. Pe Răzvan, victoriile „de palmares” din Antalya îl îndeamnă la prudenţă, pe cînd Stan pare să fi aflat, în sfîrşit, ce-ar mai fi de perfecţionat într-un joc al Stelei, mai mult decît perfect, după ultimele transferuri. Iar Ciobotariu – ţineţi-vă bine de ziar să nu cădeţi de emoţie – nu numai că nu e îngrijorat, dar e convins că ruşinile din cantonament vor fi compensate generos prin victorii în campionat.

Sportul românesc a acreditat o inepţie în regim de adevăr biblic: din înfrîngeri se învaţă! Prostia asta cu înfrîngerile care-s cea mai bună şcoală e consecinţa unor convingeri istorice şi sută la sută autohtone că sărăcia e o chestiune de merit şi de înţelepciune, pe cînd bogăţia e una de lăcomie, răutate şi puşcărie. La fel cum unii se obişnuiesc devreme cu lauda şi cu condiţia de învingători, considerînd locul întîi ca pe un drept, la fel şi veşnic învinşii dau vina pe soartă şi devin mîndri de situaţia lor de ciucă a bătăilor. Asta e, de vină e soarta, de vină sînt otomanii, de vină e cerul că nu plouă, de vină sînt banii că nu vin la termen! Versul care spune că poetul îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul trebuie să suporte o revizie. Sînt prea mulţi cei care, astăzi, nu numai că-şi apără sărăcia, dar şi-o şi iubesc. Şi dacă doar şi-ar iubi-o, însă sînt mîndri de ea, o ţin de virtute naţională în sensul că am fost oprimaţi şi că e timpul să consumăm tantiemele trecutului, că pînă şi la fotbal trebuie să primim, că prea ni s-a luat.

Cînd nu vom mai lăuda înfrîngerile şi nu vom mai supralicita victoriile, ne vom bucura ca toată lumea de adevăr şi abia atunci ne va fi mai bine.