Tunuri, ţepe, şarlatani. Dar şi fraieri pe alese
O afacere în care distanţa de la caz la necaz e de două milioane de euro
Mulţi, din ce în ce mai mulţi fotbalişti, de-ai noştri şi de pe aiurea, care nu prea au treabă cu gazonul, devin totuşi vedete […]
O afacere în care distanţa de la caz la necaz e de două milioane de euro
Mulţi, din ce în ce mai mulţi fotbalişti, de-ai noştri şi de pe aiurea, care nu prea au treabă cu gazonul, devin totuşi vedete de presă, material senzaţional la ştiri, subiecţi de cacealmale, tunuri şi ţepe fiscale, iar unii şi nişte transferuri atît de neaşteptate că-ţi îngheaţă mintea numai aflînd sumele puse în joc. Voiajul anonimului Ioniţă de la Rapid la F.C.Koln, pe două milioane de euro, şi înapoi la Rapid, pentru o sumă de rebut de elită, e unul din cazurile care dovedesc ciudatele fineţuri ale democraţiei. E mare democraţie şi în lumea mică a fraierilor cu bani.
Toată chestiunea e să-i convingi că au fler de piaţă, că sînt singurii pricepuţi în fotbal, că nu se înşală niciodată la oameni şi că, oricît de mult ar plăti pe un nimeni ca Ioniţă, au cîştigul garantat. Nici nu-s greu de păcălit, fiindcă pînă şi un neamţ, să zicem, care-i putred de deştept în afacerile cu maşini, are, ca tot omul, un punct slab. Mai bine zis, acelaşi punct slab ca toţi oamenii, fie ei calici sau avuţi, savanţi sau analfabeţi, vanitatea. Marea reuşită într-un domeniu îl face şi pe neamţ să moară convins că ar fi reuşit în orice gen de afaceri, cu antichităţi, cu chiloţi de damă, cu gheaţă din Alaska sau cu suflete de pripas.
Nu numai cel care cumpără prost poate fi amăgit cu ideea că a cumpărat bine, ca să mai poată fi înşelat din nou de un geambaş bun de gură, dar şi patronul care vinde îşi dă mintea la întors şi începe să creadă în minciuna de bază. Altfel cum să înţelegem bucuria domnului Copos care, cu buzunarul de acum aranjat, zice: „Noi credem cu tărie în Ioniţă şi în faptul că la Rapid el va reveni la forma care l-a consacrat”. Care formă, care consacrare, care credinţă, oameni buni, că nici n-a trecut anul şi nimeni nu-şi mai aminteşte de un Ioniţă cel Mare, care mînca jăratic?! Şi nu-şi aminteşte nimeni, pentru că băiatul a fost doar un miracol de grădiniţă rapidistă – cum zice iarăşi pentru presă entuziastul domn Copos -, un tun pe piaţa transferurilor pripite, un deliciu al ştiriştilor şi un vid în vistieria lui FC Koln, nu un talent brazilian cu stagiu de junior pe Maracana.
Iar dacă îi pare cuiva exagerat modul în care comentez telenovela financiară Ioniţă, omul n-are decît să citească ziarele de joi, ca să vadă cu ochii lui lungul inventar al transferurilor păguboase din Liga întîi, unde vreo cinci echipe întregi de muhaiele, cu contracte anuale de zeci de mii de euro, îşi lăţesc fundurile pe bănci de rezerve aşteptînd apariţia unor fraieri şi mai pricepuţi la fotbal, ca actualii lor finanţatori, care să le asigure o bătrîneţe liniştită. Aşa e întotdeauna cînd cîştigi banii cu lopata, te doare cînd îi dai unui copil sărman o sută de lei, nu cînd risipeşti cu alde Bărboianu, Gîngioveanu, Chavezeanu, Heldereanu sau Godinhoianu mii de euro lunar.