Arbitrii, periferia Justiţiei

Tot ce se spune despre corupţie e valabil şi la cavalerii în negru. Nici nu se putea altfel

Cînd îi culpabilizăm pe arbitrii fotbalului, e bine să ne întrebăm ce e acela un arbitru în România şi dacă el poate […]

Tot ce se spune despre corupţie e valabil şi la cavalerii în negru. Nici nu se putea altfel

Cînd îi culpabilizăm pe arbitrii fotbalului, e bine să ne întrebăm ce e acela un arbitru în România şi dacă el poate fi imparţial şi aplicat la regulament. Ei, bine, nu poate. Nu-i format ca să poată. E crescut strîmb. De la un timp şi de foarte devreme, trecutul său e atît de contaminat de tot felul de jigniri, mituiri, îndatorări şi ruşini, încît ceea ce numim conştiinţă e ceva confuz şi lipsit de efect. Pentru un arbitru cu o biografie mai lungă în meserie, aceasta e încărcată de momente critice ca un pom cu roade. Din care cauză, orice meci, oricît de banal, devine încă o ecuaţie, una urîtă. Arbitrii cu experienţă nu arbitrează, ci rezolvă. Cîştigul personal trebuie să fie, nu contează în ce constă el – bani, delegări, relaţii, răzbunări -, suficient de mare ca să compenseze potopul de acuze de după.

Eu, unul, îi înţeleg şi accept faptul că nu există soluţii. La starea generală de corupţie din fotbalul nostru, vreau să zic. Nu îi aprob, înţeleg !

Un arbitru nu poate fi absolut corect decît dacă îi vine lui aşa, dintr-un capriciu, să fie. Dar şi atunci va fi înjurat, pentru că lumea s-a obişnuit cu părtinirea. Nimeni nu crede în crizele de onestitate. Cele mai discutate şi sancţionate arbitraje, la fel ca şi cele mai nebăgate în seamă, sînt cele neutre şi perfect regulamentare. Cum să-şi permită un arbitru român să fie alb într-un fotbal negru de la un cap la altul?

Arbitrii sînt toţi foşti fotbalişti rataţi ca performeri şi chiar ca glorii de ligă judeţeană. Nimeni nu vine la fotbal ca să se facă arbitru. Cei mai cunoscuţi arbitri îşi fac viitorul din arbitraj. Prezentul e un mijloc, o oportunitate ce trebuie speculată la maximum, fără complexe de vinovăţie. Chiar şi în fotbalul de maidan, e trimis la fluier puştiul cel mai înjurat în teren. De la început, încă din prima lui zi de justiţiar cu fluierul şi raportul scris, arbitrul e persoana pe care o blamează toţi: jucătorii, oficialii, publicul, presa. Toate astea, arbitrii le ţin minte. Fapt ce înseamnă că în oricare din arbitrii noştri, cu nume sau obscuri, dospesc o mie de frustrări, mici, mijlocii şi radicale, care se cer răzbunate. Toţi arbitrii, indiferent de educaţia din familie şi de fire, au fost omeniţi cîndva de gazde sau de cineva din club, începînd cu găina, peştele şi damigeana şi avansînd la plicul cu bani. Cei care au urcat măcar o dată într-o tribună, la protocol, indiferent că-s federali, poliţişti locali, politicieni, ţuţări sau gazetari au fost omeniţi, adesea peste porţia naţională de politeţe. Şi atunci, cum să scape tocmai arbitrii?

Omul corupt nu le e recunoscător celor care l-au mînjit. Memoria unui arbitru e o ladă mare de gunoi, fiindcă şi sentimentele au ceva din materia de pubelă. După un timp, gunoiul pute. Noi mai umblăm să-l parfumăm.