Un articol care nu merge cu sarmale și cârnați

Un fost coleg de la filologie, devenit cercetător lingvist, a alcătuit, în paralel cu sarcinile de serviciu și, s-ar putea spune, în pofida acestora, două tomuri masive, coborând în istorie și apoi urcând “la zi”, cu cele două definiri ale […]

Un fost coleg de la filologie, devenit cercetător lingvist, a alcătuit, în paralel cu sarcinile de serviciu și, s-ar putea spune, în pofida acestora, două tomuri masive, coborând în istorie și apoi urcând “la zi”, cu cele două definiri ale sexului, așa cum le obișnuiește poporul român, în covârșitoarea lor majoritate în formulări și strigări scabroase, în înjurături și trimiteri spre origini, regionale, dar și de larg consum.

Lingvistul ar fi vrut ca Institutul lui să le publice, în anii de după 1990, dar a trebuit să suporte un imens refuz patriotic din partea șefilor și a colegilor. Și ca nu cumva să îndrăznească a le tipări pe cont propriu, i-au fost furate și dispărute fără urmă au rămas. Gândeam cândva că, murind fostul meu coleg și schimbându-se discursul emoţional al intelectualităţii, cele două cardinale străduinţi lingvistice ale sale ar fi fost să ajungă în librării, nu conta sub ce semnături. În definitiv, erau în discuţie doi termeni sexuali, masculinul și femininul, cu cea mai productivă folosinţă. E foarte probabil însă că, în climatul de atunci al “mândriei de a fi român”, au fost distruse, cam cu aceleași motivaţii cu care au fost distruse multe alte înscrisuri de toate naturile, care spuneau cine și cum fuseserăm noi, românii, în deceniile de până atunci.

Articolul de săptămâna trecută al lui Costin Ștucan, despre repertoriul de grosolănii al lui Dan Petrescu, în relaţia cu fotbaliștii echipei lui, mi-a amintit despre comentariile celor câteva zeci de masculi din tribune, la un meci internaţional de odinioară, cu fotbaliste din România și Polonia. Ce au putut să-mi îndure atunci urechile și educaţia a rămas ca un fel de măsură autohtonă a abjecţiei în grup, când e destul ca un ins să dea începutul ca mulţimea să vădească un soi de contaminare voioasă și iresponsabilă la mârlănie. Când toţi au aceeași vină, nu se mai pune problema vinovaţilor. Nici măcar a vinovăţiei. E o fatalitate. În fotbal, dacă nu înjuri și nu te manifești excesiv înseamnă că ești din altă lume și e mai bine să te duci de unde ai venit.

Cine n-a stat la marginea terenului la un antrenament – nu contează dacă e vorba de formaţii de juniori, de ligi inferioare sau de echipa naţională – nu-și poate imagina dicţionarul curent și de lucru al fotbalului. Porcăiala e o chestiune de autoritate și de atmosferă stimulatoare. Adresarea injurioasă are totuși niște praguri de suportabilitate. Orice, până la mămici și amante! În afaceri, nu-i recomandabil să deschizi discuţii care nu duc la soluţii. Inutilul e un fapt de vulnerabilitate. Iar fotbalul e genul de afacere în care nu numai că nu-i recomandabil să dezbaţi despre limbajul suburban al întregului – de la copilăria pe maidan până la marele antrenorat – dar e chiar jignitor. Toată lumea fotbalistică îţi va spune că așa se face separaţia între puternici și anemici, că așa se construiesc caracterele. Fotbalul a devenit o meserie atât de dură și cu ademeniri financiare atât de brutale încât vorbirea din fotbal e una aparte, la pragul de sus al isteriei. E parte din joc, la fel ca driblingul și ca faultul din spate. Înjurăturile ţin de didactica de moment a performanţei. Și nu doar în fotbal. Iar dacă mai e ceva de înţeles e că în ring și în hexagon nu se înjură!