Fotbalul cu epoleți de generali și colonei
Când absurdul e de lungă durată, începi să crezi că așa e normalul.
Că, probabil, așa stau lucrurile în toată lumea. Și că nu e deloc bine să ai păreri foarte apăsate despre generalii și coloneii deveniți subiecții unor scandaluri bugetare, fiindcă orice ar face și ar drege aceștia, e pentru apărarea patriei, pentru liniștea noastră.
Bugetul Armatei, chiar dacă s-ar duce tot la niște cluburi sportive sub acoperire, nu e treaba noastră, a civililor. Noi, civilii, să ne vedem de ale noastre și o să fie bine. O pace care nu se mai termină e un stres ostășesc la fel de dur ca o mobilizare. El cere niște soluții, iar fotbalul departamental, ca și fotbalul de partid și de stat, e una din ele!
Cât timp Ministerul Apărării Naționale nu vine cu niște lămuriri la zi, interesând, cu un maximum de transparență, relația sporturilor de performanță cu milităria și bugetul Armatei, vom continua să bâjbâim tot felul de păreri în afara realității. Să ne luptăm cu tot felul de prezumții, nu cu fapte și cheltuieli. Și să riscăm penalul, fiindcă și legislația situației e tot o prezumție.
S-ar putea ca aceste activități sută la sută civile – precum fotbalul, cântul, dansurile, poezia și alte distracții liberale – să fie o politică și un secret de NATO. Soldații, dacă tot n-au parte de front, trebuie să facă și ei ceva.
Numai că ocupațiile astea de umplutură și semănând a bonus pentru așteptare, oricum mai plăcute decât culesul porumbului și construcția de Transfăgărășene, au produs, în trei sferturi de veac de pas de front și „la stânga-mprejur!”, o armată paralelă de grade superioare care nu are cu ce să-și umple vegetarea. E destul să-i vezi pe burtoșii în uniformă clamându-și drepturile și trecutul în sporturi ca să devii mai prudent cu opiniile, să realizezi că situația e fără soluție. Durează de prea mult timp, ca beneficiarii acestei durate de decenii să nu clameze legitimitatea „drepturilor câștigate”. Iar mingea, adică puterea, e la ei.
Dacă am ști cum stau lucrurile în alte lumi și cum e gestionat în aceste alte lumi, mai chibzuite cu banii civililor, așa-numitul timp liber de cazarmă, poate că am avea și argumentele pentru a schimba ceva. Pe de altă parte, faptul că în competițiile continentale și internaționale ale momentului nu mai apar cluburi ale Armatei, ale milițiilor și ale unor ministere de dictatură e chiar soluția. Lucrurile amestecate duc și Armata, și sportul în fundături. Nu poți să joci un fotbal performant în poziție de drepți. Generalii și coloneii sportului cu buget militar ar trebui să înțeleagă că totul are un capăt, că vanitățile lor de „legende” ale sportului de odinioară le afectează pentru totdeauna imaginea.
Un Lăcătuș pântecos dând interviuri exaltate în Liga a patra e tot ce n-am vrea să mai vedem, în finalurile de carieră ale unor oameni pe care i-am iubit. Și dac-ar fi vorba numai de Lăcătuș!