La Dinamo, problema e chiar Dinamo

Dacă un străin, dintr-o țară cu un fotbal mare, citește interviul dat Gazetei de Ionuț Negoiță, are toate motivele să exclame: ce om echilibrat e șeful Negoiță, câtă gândire pozitivă are, ce ton civilizat și ce implicare constructivă dovedește! Halal!

Iar asta dacă nu știe că, la ultimele meciuri ale echipei lui halal Negoiță, cu formații din jumătatea de jos a clasamentului, adică din jumătatea aceea cu mari suferințe financiare, tribunele lui Dinamo au fost goale. Dacă domnul Negoiță ar fi comentat și întrebarea, care nu i-a fost pusă, privitoare la aceste tribune tot mai pustii, probabil că răspunsul său ar fi fost și mai echilibrat, și mai pozitiv, și mai civilizat. Că acei ultimi o mie de spectatori și, uneori, chiar mai puțini de atât, reprezintă de fapt nucleul statornic, nucleul de bază al fanilor și al susținătorilor, altfel spus, temelia unui mare viitor.

Replică la care străinul care ar fi citit interviul ar fi lăsat-o mai moale cu admirația.
Tribunele arhipline, de la cele mai multe din meciurile de înalt nivel competițional, pe care le vedem în transmisiile tv săptămânale din fotbalul european, sunt arhipline cu un public de toată mâna, nu doar cu unul de nostalgici loiali „până la moarte” unor legende. Iar cealaltă explicație a tribunelor mereu arhipline, deși aduce a glumă, e că acolo și există tribune de umplut. La Dinamo, gândirea pozitivă a domnului Negoiță amână gândirea pe realitate: tribunele lui Dinamo, indiferent că-s cele „din Groapă” sau de închiriat, nu mai cheamă, ca altădată, mii și zeci de mii de spectatori, nu-s la fel de prietenoase cu trecutul clubului, tribunele goale spun pentru toată țara niște adevăruri cărora domnul Negoiță ori nu le consideră importanța, ori e prea diplomat ca să nu le amâne pentru un alt interviu. Pentru interviul pe care n-o să-l acorde niciodată.

Investitorii din fotbalul nostru, cu excepția celui care chiar scoate bani mulți de la publicul mare al echipei lui – FCSB -, contează doar pe milioanele de la televiziuni. În bugetele cluburilor, investitorii din tribune – fiindcă și publicul tot un investitor este, dacă nu cumva unul mai loial echipelor și istoriilor lor decât patronii de moment – aduc tot mai puțini bani. Iar la câteva cluburi atât de puțini, că acestea ar fi mai sănătos să se întoarcă în ligile de unde au urcat în prima, ca să plece la drum și cu niște tribune pline și plătitoare.

E anormal, e contra naturii ca fotbalul, un sport creat de omenire pentru niște arene pline și cu frenezia spectacolului, să devină, în România, doar o plictiseală de ore târzii la televizor.

Nu e adevărat că programarea meciurilor, atât de împrăștiată toată săptămâna, la ore atât de inacceptabile e impusă de contractele cu rețelele de televiziuni. E invers: federația ignoră publicul de tribune și acceptă, ca pe o soluție de mare avarie, orarele tv, fiindcă numai cu banii de aici mai poate ține viu campionatul.

Iar ca să fim și mai realiști, deși nu chiar atât de pozitivi și constructivi ca domnul Negoiță, numai din acești bani de la televiziuni își pot plăti Liga și Federația, atât de generos, angajații și colaboratorii. Și nu oricum, ci cu niște sume pe care oricare cititor străin al interviului investitorului Negoiță le-ar crede mai potrivite pentru un alt fotbal, unul ca în vestul continentului, cu tribune pline cu zeci de mii de spectatori abonați și plătitori cu etapa.