Discriminat în ţara ta

Deşi nu fac mare diferenţă pe teren, stranierii din Liga 1 sunt privilegiaţi de patroni în defavoarea fotbaliştilor băştinaşi

Da, există discriminare în fotbalul nostru, numai că tot mai des sunt discriminați jucătorii români și tot mai mulți sunt străinii care vin la noi doar fiindcă n-au loc în campionate mai puternice! La Dinamo, bunăoară, străinii din teren sunt mereu mai mulți ca românii.

Dar nu aici e discriminarea, ci la banii – și ei mai mulți – cu care-s plătiți aceștia, deși nu-s deloc și mai buni. Ca și cum e normal ca un jucător prost străin să fie mai bine plătit ca unul prost român.

Pe termen scurt, un străin poate să pară o soluție la o echipă, dar pe termen lung, calitatea fotbalului românesc e tot mai joasă. Pe termen scurt, un străin poate să pară omul providențial, dar pe termen lung au dat un randament convingător foarte puțini.
O medie a timpului petrecut în ultimii zece ani nu în România, ci în teren, a jucătorilor din afară ar dovedi clasa de la periferia performanței a acestora. Statistica, oricât de dur ar proba ea niște adevăruri, e adevăr, nu discriminare.

În țările cu un fotbal mare, sunt naturalizați pentru a evolua în echipa națională, ca un lucru de acum de la sine înțeles, jucători de pretutindeni, dar nu fiindcă-s de pretutindeni, ci fiindcă dovedesc pe termen lung, nu doar după 3-4 „goluri geniale”, că-s foarte buni.

De ce nu a fost naturalizat pentru naționala noastră nici unul din cei mai lăudați străini și cu evoluții remarcate în câteva ediții de campionat ? Răspunsul vine de la sine: buni la echipele lor – și asta pe termen scurt, până ce au dat tot ce puteau da –, nu au convins că, pe termen lung, ar fi o soluție și pentru națională.

Dacă am întocmi, cu ochii minți, o selecționată a celor mai buni străini din campionatul actual, am realiza că deși sunt mai bine de o sută cincizeci, nu pot structura o echipă capabilă să se bată la podium. Post cu post, și-ar proba mai degrabă slăbiciunile, ar proba ceea ce și sunt, de toate pentru toți.

Ce-i și mai ciudat e că formații aflate de ani buni la granița falimentului angajează în continuare jucători de pe aiurea. O explicație ar fi aceea că jucătorii din țară, cunoscând situația, le evită. O altă explicație o avem în biografiile acestor fii rătăcitori ai neamului lor, în disperarea cu care colindă lumea după o pâine.

Ce motivație poate să aibă străinul neplătit cu lunile decât aceea că în alte țări a dus-o și mai rău? Sau că fuge de colo-colo, deși nu-l aleargă nimeni? Iar dacă a semnat un contract păgubos legat la ochi, chiar faptul că nu pricepe nimic din ce i se întâmplă e dovada vulnerabilității sale.

Bunul simț în afacerile cu fotbal e să exporți mulți români pe bani buni și să aduci puțini străini, dar cu viitor la revânzare, străini-investiție, nu pentru „o pată de culoare”.

Problema la majoritatea patronilor nu e că nu se pricep la fotbal, la oameni nu se pricep! Străinii din echipele lor sunt un fapt de vanitate, ca și celularul cu diamante și mașina de fițe.

Un alt motiv pentru care primesc jucători de care nu mai știu cum să scape e că n-au sensul banilor câștigați cu muncă. Se simt mari aruncând cu bani ca la nunțile cu strigări de maneliști.

Becali nu face nicio discriminare când limitează drastic numărul străinilor la echipă.
El exprimă, e drept, pripit și adesea fără un control al nuanțelor, niște adevăruri de răscruce în fotbalul nostru și care, la echipa lui, se dovedesc, pe termen lung, cu profit.

Care și la alte echipe ar fi cu profit dacă patronii, strâmtorați de tot felul de griji, nu s-ar grăbi să vândă cu 300.000-400.000 de euro jucători ce suportă evaluări mult mai generoase.

Diferența nu e la mulțimea și apăsarea grijilor, ci la faptul că aceștia au sperat, pe termen scurt, ceva ce în fotbal nu se obține decât pe termen lung.