Marii antrenori ai nimănui

Din când în când, niște antrenori, care au dovedit pentru totdeauna prin străinătăți de ce nu s-au încumetat ei să preia echipe din țară, par a se trezi dintr-o prea îndelungată neluare în seamă, doar ca să ne explice de […]

Din când în când, niște antrenori, care au dovedit pentru totdeauna prin străinătăți de ce nu s-au încumetat ei să preia echipe din țară, par a se trezi dintr-o prea îndelungată neluare în seamă, doar ca să ne explice de ce sunt dânșii atât de mari și de ce suntem atât de mici, noi, ăștia, mult mai preocupați de fotbalul din țară decât de prestigioasele eșecuri ale unor echipe bulgărești, arabe sau asiatice.

Cu excepția lui Mircea Lucescu, tehnician de înaltă platformă europeană, un al doilea, care să aibă o anume legitimitate a opiniilor, cu temei și în rezultatele „de afară”, nu avem. Ce-i realmente semnificativ, în relația cu media din țară a celuilalt antrenor, cu cele mai mari câștiguri, la rezultate pe măsură, în lumea arabă, e discreția sa. Fiind fruntaș, într-un fotbal care nu contează pe plan internațional, acesta are și înțelegerea demnă a condiției sale. Nu că n-ar putea deveni un nume la fel de apreciat profesional și pe continentul nostru, dar până ce prezumția să ajungă faptă mai e vreme. Și nu doar vreme.

Ce deranjează, în acreala și uneori în otrava unor opinii ale marilor nerealizați din afara campionatului nostru, e insistența. Când n-ai creat o campioană sau măcar o formație cu personalitate acasă, cel mai bun lucru pe care-l ai de făcut e să taci. Să vorbești, numai dacă vorbele tale ajută la ceva, nu să devii procurorul unor cauze discutabile. Vreo zece echipe de la noi, nu de bani ar avea nevoie, ci de antrenori cu autoritate în toate privințele. De tehnicieni care au talent la motivații. Dacă am face un sondaj de opinie, privitor la motivațiile tinerilor care speră la o carieră în fotbal, am avea confirmarea unei confuzii în educație. Toți se vor referi, într-un fel sau altul, la banii fotbalului și doar prin excepție la parcursul dur și extrem de selectiv până la acești bani. Există, e drept, un întreg inventar de imperative ale fotbalistului realizat ca mare jucător, dar nu cunosc și un manual al ratării. Ceva de genul „O sută de căi prin care poți să ajungi repede nicăieri”.

Acreala acestor uriași antrenori ai nimănui, care preferă condiția de pensionari de elită celei de oameni activi și cu responsabilități la vedere, e tot atât de sancționabilă ca golănia cronicizată a unor glorii pe termen scurt. Tribunele vor rămâne și de acum înainte goale, deoarece motivele unui public de largă alcătuire de a le umple sunt și ele afectate de trufia acestor mari supărați pe țară. La fel ca ilegaliștii de odinioară, care se ascundeau deși nu-i căuta nimeni, antrenorii fără echipe sunt gata să refuze orice ofertă de acasă, deși nu-i sună cu anii nimeni.