Un gard tot mai înalt

Infirmitățile sufletești sunt tot atât de frecvente și de greu de corectat ca și cele trupești

În copilărie, eram înjurat adesea, urât de tot și fără niciun motiv, de unul din cei trei copii ai unui vecin, dar n-am știut niciodată care era acesta, întrucât între curtea noastră și curtea lor exista un gard de scânduri, înalt și compact ca pentru apărarea unei cetăți, iar el se găsea dincolo de gard.

E foarte probabil ca băiatul acela cu gena urii pe toată lumea, pentru cine știe ce frustrări de ale lui din familie sau din anturaj, să fi devenit, odată cu libertățile fără limite ale Internetului, unul din postacii care-și varsă zilnic otrava sufletească, în condiția de anonim și fără grija de a da cândva socoteală pentru răul social pe care-l răspândește.

Am fost învățați greșit că ne naștem toți buni, dar că mediul și o educație strâmbă ne deformează și pe unii ne face jivine sub acoperire de oameni. Nu-i chiar așa, nu-i deloc așa. Unii devin ceea ce au fost și sunt și părinții lor, și strămoșii lor, și un întreg arbore genealogic. Infirmitățile sufletești sunt tot atât de frecvente și de greu de corectat ca și cele trupești.

Insul care înjură pe toată lumea de dincolo de gardul înalt al curții lui Hagi nu e doar o persoană cu mari probleme de raportare la societate, e omul unui fenomen. Am încetat de foarte mulți ani să mă interesez de opiniile unor cititori, care se produceau prompt și mereu aceiași, după fiecare articol din rubrica mea de la cotidiene, pentru că mă aduceau în modul lor de a se manifesta.

Scriind și publicând vreme de două decenii câte un text zilnic, ar fi trebuit să iau aminte, tot zilnic, la părerile unor cititori, de cele mai multe ori agresive sau croite cu acel gen de familiaritate golănoasă care se cheamă mișto. O voce din popor m-a lămurit că democrația înseamnă dreptul la păreri și că „părerea e atunci când toți zice și toți are dreptate”.

Democrația internetului a dezvoltat în mulți dintre cei care socotesc că au dreptate că gândesc cum gândesc o atitudine de procurori, de acuzatori. Cei care, bunăoară, se simt datori cu un reproș, adesea murdar sau numai inflamat, la fiecare insucces al Simonei Halep trăiesc cu ideea că ei sunt România și că Simona Halep le e datoare cu o reprezentare de numai locul unu.

Postacul din grădina cu garduri înalte a lui Hagi se simte mai Hagi decât Hagi, anonimatul net-ului îi permite un delir de personalitate, de justițiar căruia nu-i mai lipsește decât barda ca să își vadă faptă toată scârba din el. Anonimatul naște o formă digitală de ucigași virtuali în serie. La celălalt pol al libertăților fără nicio posibilitate de control legal se găsește o categorie la fel de nocivă, aceea a mincinoșilor de talent, care de multe ori chiar cred în ce mint.

Se vorbește puțin despre drama fetelor care cunosc bărbați pe net și-i cunosc doar în felul în care vor ei să fie ori numai să pară. Efectele unei nesfârșite serii de mârlănii, ca a postacului de la Viitorul, nu pot fi măsurate, dar sinuciderile ca urmare a unor relații cu debut virtual pot fi numărate și analizate ca fenomen.

La urma urmei, nici nu-i singurul, fiindcă tot de dincolo de gard sunt și multe din reacțiile pe net la unele articole din Gazetă, cenzurate parțial sau complet pentru un limbaj de șanț. Și acesta nu-i decât începutul. În Olanda, care e o țară a digurilor, se spune că nu trebuie să ajungi în situația ca un dig să se rupă, fie și puțin, undeva fiindcă atunci când începe să se rupă, se rupe tot.