Țineți minte trei cuvinte: Daum minte

Neamțul a deprins în doar un an întreg felul de a minți al unor români, din tată-n neam șefi în fotbalul nostru

Dacă interviul, pe care Daum l-a acordat unei publicații germane, ar fi fost, să zicem, unul dat de Burleanu, am fi recunoscut, în acuze și argumente, toată vorbăria federală despre politica de reconstrucție pe termen lung a fotbalului românesc. Or, Daum nu a fost angajat să facă asta, el e plătit doar să califice naționala la următoarele Mondiale. Tot ce propovăduiește Daum acolo nu e numai delir de om care a greșit ușa, ci un abuz și un început de insultă.

Nu-i treaba lui Daum să aibă păreri despre starea fotbalului nostru, nu are nicio legitimitate să critice întregul, când contractul său interesează numai partea, adică naționala și calificarea. E mai mult decât urât că-i pârăște la nemții lui pe oficialii din trecutul cel rău al Federației, care pasămite i se pun împotrivă unui  prezent burlenesc  de excepție.

Din interviu mai răzbat două convingeri, cum că el, Daum, a reușit într-un ceea ce alții, chiar români fiind din tată-n fiu, nu au izbutit într-o viață și că nu banii îl interesează, ci viitorul fotbalului românesc. Și are în felul său dreptate, în sensul că în doar un an a deprins întreg felul de a minți al unor români, din tată-n neam șefi în fotbalul nostru, și că nu banii de azi îl țin legat de națională, cât gândul că, mințind tot mai românește, ar putea să se veșnicească aici, deși mandatul lui e clar: nu merge treaba, pleci!

Iar treaba nu numai că nu merge, dar amenință să fie considerată o treabă nemțească din aia sănătoasă și lungă. Noi nu suntem pregătiți pentru ea.

Dacă Daum intenționa să dea la iveală și problemele de caracter ale neamțului la ananghie, nu reușea în niciun fel altfel mai repede și mai clar. Un timp, considerând lipsa lui totală de aplicație la psihologia fotbalistului român, mi-am zis că e doar o chestiune de rigiditate teutonă, acel gen de rigiditate care nouă ni s-a părut, cam dintotdeauna și de la distanță, c-ar fi o marcă și o calitate. Am ignorat faptul că și nepriceperea dă rigiditate. La noi, înțepenirea asta are niște nume: îndărătnicie, încăpățânare, a te pune de-a curmezișul. L-am întrebat pe un copil, care plângea de sălta cămașa pe el, l-am întrebat cu drag și tandrețe „De ce plângi, micuțule?”, iar micuțul mi-a răspuns, deprins cu replica din familie și anturaj, de parcă l-aș fi avut în față pe Daum: „De-al dracului !”

De Daum n-o să scăpăm ușor, fiindcă s-a românizat în sensul cel mai federal cu putință. Omul are și o fibră tare: știind de multă vreme cum și cât șochează, la prima vedere, fața lui răvășită de complexe, a făcut din asta un mijloc de intimidare. M-am simțit – cum probabil   s-au mai simțit și alții – vinovat că nu-mi place deloc mutra insului. Ar urma să fiu sancționat pentru discriminare, dar așa e viața, ai și sentimente, nu numai logică și lege.

Cum, de altfel, niște  sentimente nu tocmai prietenoase, față de noi, vădește și Daum, când deschide gura. Iar ca să duc lucrurile până la capăt, încerc să-mi imaginez ce-o să spună Daum despre România și români, când va trebui, în sfârșit, să deconteze un mare eșec. Interviul a fost doar începutul.