Dacă aș fi eu șeful banilor din tenisul mare…

... aș roti vreo 10 Desdemone în circuit, ca să nu se plictisească publicul

De la o vreme, e destul să mă întreb când, de ce și cum, ca să ghicesc, fără să-mi sucesc prea tare mintea, ce-o să facă fata noastră cea talentată din marele tenis în turneul în care tocmai joacă. Ghicesc dacă se va accidenta în turul al doilea sau dacă va pierde surprinzător în semifinale. Nu vreau să insinuez nimic, dar e destul să-mi imaginez că aș fi stăpânul inelelor în finanța mondială, ca lucrurile să se lege.

Turneele astea pe bani mulți sunt ca un teatru, dar unul în care spectatorii rămân aceiași, repertoriul e în fiecare stagiune același, dar ca să nu se plictisească lumea, rolurile principale sunt jucate prin rotație.

Dacă Desdemona ar fi interpretată mereu de madam Williams, publicul s-ar rări și s-ar tot rări de la o reprezentație la alta, iar altul la fel de dedicat tenisului cu premii tot mai mari e greu de crescut. Fiindcă publicul tenisului, din tribune și de la televizor, trebuie antrenat și ținut în formă întocmai sportivilor. Ba chiar cu mai multă răbdare și viziune. Unui jucător i se poate șopti s-o lase un set, două mai moale, însă publicului nu.

De aceea, vin iarăși și zic: nu știu cum stau cu adevărat lucrurile pe piața trofeelor din tenisul super, nu țin să am păreri pe banii altora, dar dacă eu aș fi omul cu ultimul cuvânt în chestiunea câștigurilor, așa aș face, aș roti vreo zece Desdemone pe bune și alte zece, pe rele.

Fiindcă de aceea există agenți, manageri, sfetnici și țuțări, rotiți și ei după cum crește sau scade bursa sportului alb, ca să nu vadă tribunele cât de mult s-a colorat albul. Dacă aș fi eu mafalda șef în universul turneelor, aș înțelege, fără să fiu ajutat de unul mai mafalda decât mine, că publicul aceluiași repertoriu vrea surprize, nu tenis cu învingătorii dinainte știuți. În acest sens, Nadal e tot surpriza uriașă pe care o cere publicul, să fie și el măcar o dată om ca noi toți, să mănânce și el măcar o dată bătaie în primul tur.
În tenis, carevasăzică, surprizele sunt de două feluri: care au loc mereu și care nu se întâmplă niciodată. Din care cauză, surprizele care ar fi să nu se întâmple niciodată vin și ele tot prin rotație: un an la fete, un an la băieți. Anul în care Nadal mai pierde câte o finală la Djokovici și anul în care numărul unu Williams – nu contează care din ele – pierde la un număr 5 sau 20.

Tenisul e o chestiune de statistică a reușitelor și a greșelilor. Căderile de formă inexplicabile ies din adevărul matematic al statisticilor și pot fi explicate doar de antrenori, iar câteodată și de jurnaliștii care știu tot și – ca odinioară Pico de la Mirandola – încă ceva pe deasupra. Din care cauză, dacă aș fi omul cu banii în tenisul-teatru aș încerca să mai schimb câte ceva. Și nu de altceva, dar dacă și unul ca mine, care în tenis ține numai cu România și vrea ca fata noastră cea talentată să le bată pe toate, începe să ghicească niște surprize, înseamnă că e grav. Că tot ce ar trebui ținut la secret e cam la vedere. Și nu numai că se vede, dar miroase și urât.