Ceva s-a terminat și altceva abia începe

Gimnastica era politică de stat, iar azi nu mai este. Asta este cauza decăderii

Prin 1992, un negustor american, care făcuse afaceri cu România și avea de acum alte gânduri, mi-a spus: La voi, ceva s-a terminat și altceva n-o să înceapă prea curând. Citind interviul antrenorului Forminte, plin de adevăruri, dar formulate atât de prudent și de politicos că nu poți să-ți dai seama de starea reală a gimnasticii românești și de cauzele ei pe termen lung, mă simt dator cu unele gândiri mai abrupte. Nu poți să citești un interviu de două pagini de Gazetă, cunoscând întreg adevărul unui sport care motiva cândva afectiv și patriotic o țară întreagă, și să rămâi numai la nostalgii și jumătăți de explicații.
Primul adevăr, de la care pornesc toate cauzele, vine din motivații. Când gimnastica avea școli de rang mondial la Onești, Deva și Baia Mare – fiindcă de o școală  comparabilă ca eficiență în Bucureștiul de azi nici nu poate fi vorba – celebrele antrenoare din acele vremuri aveau și determinarea să spună de ce veneau numai copilele din familiile nevoiașe la sală : pentru un prezent care promitea și un viitor.
Gimnastica era politică de stat, iar azi nu mai este. Campionatele europene și mondiale interesează tot mai puțină lume, televiziunile nu fac rating cu transmisii în direct, medaliile nu mai au același înțeles și nici nu mai sunt știri cu prioritate. Ceva se termină în mai toate privințele, iar investițiile într-un început foarte convingător sunt neconvingătoare. E timpul nostalgiei, numai că nostalgia nu vede și  realitatea lumii mari, în care se definește azi lumea mică a gimnasticii, nostalgia caută soluțiile într-un trecut tot mai îndepărtat.
Revenind la motivații, cea mai acută e în relația investiție – câștig. În țări cu vaste probleme economice, cum e și țara noastră, părinții își îndreaptă copiii către îndeletniciri care duc către ceva. Către sporturi unde se poate câștiga cu meseria de sportiv un ban și poate un început de viitor. Modelul absolut acum e multimilionara Simona Halep. Nici sărăcia nu mai e aceeași cu sărăcia care trimitea fetițele la cluburile mari de gimnastică de la Onești, Deva și Baia Mare. Copii de bani gata sau din familii ceva mai înstărite fac sport de plăcere, dar și cu o viziune a finalității. Fac sport pentru imagine, care e o investiție la fel de importantă ca aceea în performanță.
Dacă inventariem cu luciditate și cu simțul direcției situația unor sporturi care ne fericeau cândva, vom realiza că și clasamentul  fericirilor produse de competițiile sportive are alte ierarhii și luări în seamă. Sigur, nu e nicio veselie să constați că un sport își închide ciclul, că a îmbătrânit, că a născut un sport-fiu cu altă înțelegere a dăruirii întru performanță, dar dacă ne uităm în jur vedem că și cei care nostalgizează după gimnastica noastră de altădată  nu mai sunt nici ei cei tineri de atunci. Tineretul de azi nu e preocupat de starea gimnasticii românești, ci doar generațiile cu memoria elegiacă a trecutului.
În concluzie, să mai așteptăm încă medalii de la patriarhul Marian Drăgulescu, cel mai competitiv încă  dintr-o generație care, în afara României, a dat cam de mult pensionari.