Diferența dintre un rezultat muncit și unul chinuit

Pentru rezultatul muncit al unui meci sau pentru o calificare muncită cei care muncesc sunt antrenorii, jucătorii și oficialii

La rezultatul chinuit al unui meci, cei care îl îndură și sunt torturați sufletește sunt spectatorii. E greșit să spunem că naționala s-a chinuit pentru egalul cu Muntenegru.

Noi, publicul, am fost chinuiții și nu e pentru prima oară când campaniile de calificare la Europene sau Mondiale ne afectează mult la mândrie, așteptare, speranță, încredere. Ne-au chinuit luni și ani de-a rândul tata Piți, tata Puiu și ca să trăim în continuare simțământul descurajant că e vorba de un destin, că așa suntem noi sortiți să-și clădească unii averile și cariera pe chinul a milioane de români, pe o umilință care nu se mai sfârșește, uite-l și pe tata neamțul, plătit boierește ca nu cumva să dorim mai mult. Să ne chinuie cu mediocritățile lui. Ca și cum o mediocritate nemțească e o virtute în comparație cu una iordănească.

Partea proastă în acest scenariu cu repetiție e că nevoia de o reprezentare cel puțin decentă ne amână iarăși și iarăși judecata la cauze. Ar fi trebuit ca la angajarea lui Daum, Federația lui Burleanu să fie explicită, să-i spună românimii de fotbal cine ni l-a adus pe neamțul acesta speriat și cu ce procent din contract. Problema nu e dacă tata Daum ne califică la Mondiale. Problema e că jocul echipei lui promite încă un calvar, încă o așteptare cu târâș. Când începi cu un egal penibil cu Muntenegru acasă numai o victorie triumfantă cu Polonia ar fi o reparație la sufletul atât de chinuit al publicului românesc. De mult, de foarte mult timp, naționala nu ne-a mai dat o victorie împlinită, cu spectacol și trăire patriotică intensă. Când România învinge un alde Feroe cu un 1-0 muncit ca la ocnă, victoria e de fapt o acumulare de chin istoric, o umilire mocnită. Jucătorii, antrenorii și federalii își iau primele și banii pe contracte, dar calificarea e cu pierdere. E genul de câștig mincinos, dublat de niște pierderi colaterale care nu-s deloc colaterale. Că doar naționala nu joacă pentru bucuria federalilor, ea joacă pe trăirile unei întregi națiuni.

Noutatea adusă de tata Daum e una de contaminare la panică. E pentru prima oară când jucătorii noștri păreau și mai confuzi de tot ce li se întâmpla în teren decât speriatul de pe tușe. Doar la sublimele derby-uri Chiajna – Voluntari am mai văzut atâtea mingi pălite aiurea, dar cu mânie. Ca și cum jucătorii se răzbunau pe ghete pentru ce nu primiseră de la selecționer.