Un Rolex de 5 dolari

Există și o explicație psihologică pentru înfrângerea cu Manchester City. Complexul falsului în fața veritabilului

În anul 1992, în cartierul chinezesc din New York, mi-am cumpărat, sub presiunea tarabelor pline cu ceasuri „de firmă” contrafăcute, un Rolex de 5 dolari. Așa, ca să trăiesc și eu, fie și  numai de 5 dolari, adierea unui nume de bogăție. Un amic care mă găzduia mi-a pus la mână Rolex-ul lui de 12.000 de dolari zicându-mi: Hai, umblă cu el prin oraș, ca să simți diferența dintre ieftin și scump. După ce am ieșit în stradă, am făcut câțiva pași și m-am întors în apartamentul amicului ca să-i las Rolex-ul pe masă. Nu am rezistat ideii că îmi atârnau de mână 12.000 de dolari și că tot New York-ul mă pândea știindu-mi sperietura.

Apăsarea cotei de piață
Nu greșesc prea mult gândind că pe jucătorii Stelei i-au timorat până spre un soi de paralizie a voinței zecile de milioane de euro pe care le aveau în față și în jur, orice ar fi făcut. Cum să nu simtă apărarea noastră de „cumperi doi la reduceri și al treilea e gratis” duduitul zecilor de milioane pe picior de manchesterez și cum să nu se simtă toți vinovați la fiecare eroare pentru zecile de milioane pe care le pierdea astfel Becali? Oricât ar fi de motivat din punct de vedere competițional un jucător profesionist, el n-are cum să reziste la această dublă apăsare, dinspre cotele de piață ale adversarilor și dinspre banii ce ar fi urmat nu să-i piardă, ci să nu-i câștige Becali, la un eșec. Sumele despre care a început să se vorbească, de îndată ce s-a terminat tragerea la sorți, au creat ceea ce se cheamă un sindrom de așteptare vecin cu isteria. Chiar și pălăvrăgeala despre cele 10-15 milioane de euro, cu care se reped niște mai mari ai fotbalului, ca să-l ia pe Nicușor Stanciu a fost o presiune. Steaua a intrat în teren cu niște jucători cărora le tremurau Rolex-urile de 5 dolari la mâini. Repezelile spre poarta englezilor din primele minute, având drept consecință uluielile din apărare, asta dovedeau, sperietură, nu tactică.

Ca pe vremea lui Gagarin
La Steaua, totul se măsoară în bani. Nimeni nu vrea să observe diferența dintre biliardul nostru și cel al englezilor. Tot cu tacul dăm și noi în bila-minge, numai că dăm cu coada, cu bâta. Mingile noastre zburau prin ceruri, pe urmerle lui Gagarin, în vreme ce ale adversarului ajungeau liniștit acolo unde trebuia, când trebuia și cum trebuia. Dacă s-ar face o vizionare a partidei cu numărarea mingilor lovite oricum, da nu cu tehnică și stăpânire de sine, am vedea ce frică de milioane le-a transmis jucătorilor și Reghecampf.

Există o măsură a valorii
Lotul actual al Stelei nu poate fi recitat repede și cu ochii închiși nici de cei mai devotați fani, de unde și încâlcelile din teren. Nici măcar jucătorii nu se simt unii cu alții în teren. Abia de știu cum să-și spună pe nume. Cu Sparta Praga a existat o anume compatibilitate la cote, mai ales la cei sub un milion bucata, de unde și avântul anonimilor de viitor al Stelei. Ce trebuie să înțelegem de aici? Cu siguranță doar ce-i de înțeles și anume că trebuie umblat la ceea ce pot efectiv da jucătorii când au mingea, și mai puțin la măsura în bani a tot ce mișcă ori nu mișcă. Altfel ar trebui să măsurăm și frica în bani, și blocajele psihice, și trufia de nițel dus a unui Tamaș.