Ce cumpără scump și prost vedetele

Domnii fotbalului le par risipitorilor nişte limitaţi, care nu ştiu să se bucure de viaţă

Dacă am avea și alte motive de a scrie despre mașinile unui Marica, despre ceasurile lui Mutu sau celularele de platină cu briliante ale nu știu cărui jucător din arăbime, decât acelea la care ne obligă admirația publicului de toată mâna pentru condiția acestora de vedete, poate că am privi ceva mai departe și am descoperi ce o să se întâmple cu gloriile de azi, după ce li se termină banii din fotbal, iar alt fel de bani nu știu să facă.

Adevărul este că bătrânețea săracă a unor foste celebrități și anonimatul sumbru în care ajung cei mai mulți din invidiații de ieri nu interesează de fapt pe nimeni. Aș zice chiar că ne blochează îndemnurile naturale la milă și ajutor. De ratare e bine să te ții la distanță, fiindcă se ia! Prea și-au bătut joc de banii lor, în anii în care îi câștigau atât de ușor, că nici nu se mai osteneau să-i numere, ca să ne mai emoționeze și să le căutăm cauze și compasiuni.

Oamenii care-și câștigă greu și adesea umilitor o leafă fac caz de fițele unor vedete, le comentează cu o aparență de admirație, care pare a fi mai mult de atât, pare a fi un gen de solidarizare cu excesele de piață scumpă ale unor fuduli cu mintea în crampoane, dar atât. Căderea, vedetele să și-o deconteze singure! Am citit, la câțiva ani odată, câte un reportaj răzleț și cumva timid despre sfârșitul falimentar în alcool și singurătate al unor fotbaliști de națională și, în loc să merg cu gândul în trecut, am avut în fața ochilor viitorul nu foarte îndepărtat al unor petrecăreți și risipitori vestiți din zilele noastre.

Cei câțiva jucători cumpătați și cu simțul deceniului – domnii fotbalului, cum îi numea un confrate – care au știut să-și rostuiască banii nu doar după ce au terminat-o cu performanța, dar și mai înainte, în anii de campioni și de națională, n-au discipoli. Cred că nici nu le impun respect noilor generații de risipitori. Le par niște limitați, care nu și-au dat seama că viața asta e, un chef și un dezmăț fără sfârșit.

În toată lumea, publicul mare are cultul lui „cel mai” și devorează vedetele, dar bătrâneți mai paupere și mai pline de disperare, cum trăiesc la noi nu puțini dintre neîndrumații și semianalfabeții fotbalului de prima scenă, demult nu cred să existe. Orice contract de sute de mii de euro anual, în fotbalul românesc de azi, nu are nicio bază în realitatea socială și economică, în statutul performanței și e drumul cel mai scurt către nicăieri. Sunt prea scumpi banii țării ca să-i mai strice și fotbalul de fudulie.