Cum pierde Armata Română încă un război al civililor

Miza conflagrației sînt teritoriile, substratul, anii de pușcărie

Civilul Gheorghe Becali e în război cu generalul nea Puiu Iordănescu și cu Armata Română cam din aceleași pricini pentru care și țările se luptă și se distrug între ele prin cuceriri și victorii păguboase. Pentru teritorii, adică. Civilul maxim Becali, dar și un ministru din cale afară de Babiuc al oștirii noastre s-au învins între ei tot pentru un teritoriu, cîștigînd totuși ceva: niște ani de pușcărie. Că astăzi teritoriile se cheamă Steaua, cu tot ce-a însemnat acest club de-a lungul deceniilor, sau echipa națională, cu tot ce nu mai înseamnă ea de cînd la comanda fotbalului e răcanul Burleanu, războiul e război și va avea un cîștigător și un învins. Cîștigătorul va fi generalul pravoslavnic nea Puiu sau civilul Gheorghe Becali. Iar învinsul, tot Armata Română. Deși scandalul armat se poartă sub steagurile ei, Armata Română nu contează în nici un fel. E singura care pierde cu adevărat, la onorabilitate, respect, istorie și moral.

Și totul plecînd de la statutul militar comunist al unor colonei și generali de pace, care mai stau și azi cu fundul în două luntri și cu luntrea în două funduri. Or fi fiind ei gradați cu fir de aur, dar militari cu adevărat n-au fost niciodată și nici n-au cum să fie. Înainte de 1990, Armata noastră militarizase tot felul de distracții sută la sută civile, plătindu-i de două ori pe fotbaliști, cîntăreți, dansatori și pe mulți alți practicanți ai unor îndeletniciri și mai civile – cum ar fi poeții, bunăoară. Cu solda și cu gradele. Sîntem, foarte probabil – după Rusia, desigur –, armata cu cei mai mulți colonei și generali care n-au știut niciodată ce-i poziția de drepți pentru că, în fața lor, luau automat poziția de drepți toți ofițerii superiori de carieră. Așa erau vremurile, e drept, numai că Armata Română de azi e în bună parte sub regulile acelor vremuri, lăsîndu-se reprezentată în niște afaceri ale fotbalului de toată rușinea de niște cătane de plumb. Fiindcă nu numai generalul cu crampoane pe epoleți se bate pe piață și pe moarte cu mareșalul stînii, dar și anonimul alergător de garduri Boroi, colonel sau ce-o mai fi ajuns el în ultimii ani, luptă din greu prin comisii, cabinete și tribunale ca să recucerească o bază sportivă. Sportivi Armata nu mai are, dar stadioane e musai să aibă!

Dacă am face un sondaj de opinie privitor la acest război al orgoliilor, nu m-aș mira prea mult dacă din el ar rezulta că așa e bine, fiindcă așa vrea poporul, ca Armata să aibă și generali brutari, și colonei clarinetiști, și o întreagă armată de scribi care au slăvit cu verbul și cu gradul culesul porumbului. Memoria publică e plină de reziduuri afective. Nu e nevoie însă de nici un sondaj ca Ministerul Armatei să vină cu o opinie fermă și să nu-și mai lase murdărit blazonul de afacerile Federației. La cîți penali a livrat fotbalul penitenciarelor, s-ar cuveni ca Armata să stea mai departe de mizeriile fotbalului și mai trează pe la granițe.