Dar tineretul din Bodoc, el ce vrea?

O mulţime de semeni se simt datori să profeţească grozăvii. Asta s-ar numi adrenalină

În 1968, în timpul invaziei rusești din Cehoslovacia, s-au organizat la București o serie de proteste de stradă contra Moscovei, atent controlate de Securitate. Avînd pentru prima oară voie la alte lozinci decît acelea din repertoriul de partid al vremii, un grup de tineri din Bodoc au pus la punct un gen de show, care trebuia să fie dur, dar a ieșit cu veselie. Unii strigau „Tineretul din Bodoc/ Nu mai vrea război deloc”, iar alții îi complementau la fel de hotărît „Da deloc, deloc, deloc!” Show-ul aducea a comedie pentru că libertatea de exprimare cere antrenament, orientare, tradiție, responsabilitate. Libertatea nu-i totuna cu haosul, cu face și zice fiecare ce vrea. Libertatea de opinie impune ca marii administratori ai țării să exprime și ei o seamă de opinii deștepte și de durată. Ideile se luptă între ele ca și popoarele. Trăim într-o țară în care politicienii spun mai multe nerozii decît gînditorii amatori, iar tineretul din Bodoc a lipsit din Piața Universității.

Zilele acestea, s-au înmulțit părerile despre iminența războiului și nu neapărat din cauza tragediilor întîmplate la noi și în alte țări. Tragediile sînt ocazia. E ca și cum s-a dat liber la profeții războinice și tot prostul se simte dator să aibă una. Iar ce-i semnificativ și cu adevărat tulburător e faptul că se simt legitimați să profețească moarte și dezastre unii care nu mai au vîrsta tranșeelor.

Am copilărit într-o mahala brăileană cu faimă de cuțitari și apoi într-un anturaj de boxeri: frații Costel și Mircea Dobrescu, frații Lungu, Pană, Stoian, Bobinaru, Cuțov, Paul Dobrescu… În vacanțele școlare, traversam șoseaua la sala de box a Uzinelor Progresul, unde băteam sacul și căpătam pentru asta o ciocolată mică și o felie de pîine cu salam. Din lumea aceea de amărîți, unde boxul era meseria cu care se supraviețuia, mi-au rămas cîteva principii ferme de onorabilitate, pe care nu le-am mai regăsit decît rar și cu un aer de vinovăție în noile tipuri de lupte în ring și-n țarcuri de sîrmă.

„Ce vrei, domnule – mi-a zis un coleg gazetar cu superioritatea alesului care are acces la marile adevăruri ale civilizației –, poporului trebuie să-i dai sînge, altfel se trezește”. Îi spuneam că, seară de seară televiziunile de științe fac cultul celui puternic – crocodili, lei, rechini – și că nu vom vedea niciodată niște filme dinspre lumile celor mîncați de crocodili, lei și rechini. „Ei, și – a mai zis el – reportajele din viața găinilor nu fac rating”.

Într-un Manual de diversiuni, de la o Academie de studii politice, am citit o cugetare în uz în mediile guvernamentale: tot ce-i posibil e și inevitabil. E posibil, carevasăzică să trăim fără război, dar cu amenințarea lui în fiecare clipă. De fapt, ne-am obișnuit cu frica. Nici nu se mai cheamă frică, se cheamă adrenalină.

Aș fi vrut să scriu acest articol la moartea lui Mircea Dobrescu, boxer cu o medalie de argint la Jocurile Olimpice. Lupta la categoria 48 de kilograme și aducea mai multă cinstire Patriei Române decît toți mercenarii groazei din meciurile în țarcuri la un loc. Dacă va mai fi încăpînd cumva și nițel loc pentru o cinstire civilizată în acestea.