…dar unii sînt mai egali ca alții…

Oricît de mulţi şi de buni ar fi jucătorii străini, ei înseamnă sfîrşitul fotbalului nostru

Toți oamenii sînt egali – ne consolează un autor de ironii de larg consum -, dar unii sînt mai egali ca alții. După egalul la 0-0, de miercuri seara, la ASA Tg. Mureș – ACS Poli, și cu memoria întrucîtva în priză, după mulțimea rezultatelor de egalitate, din aceste prime 6 etape, m-am uitat mai atent la clasament, bănuind că ascunde un adevăr mai interesant decît podiumul și Steaua sub podium.

Și iată ce a ieșit la o citire contabilă: la sfîrșitul zilei și după eșecul oarecum normal al Stelei la Astra, aveam un caz de egalitate perfectă, unul în pagubă, care confirma zicerea din titlu: 22 de victorii, 36 egaluri și 22 înfrîngeri. Clasamente cu o majoritate de meciuri egale s-au mai văzut, numai că la al nostru avem cea mai elocventă statistică a nimicului. Una e egalul de 4-4, dintre Barcelona și Sevilla, la capătul primelor 90 de minute de joc, și alta amărîtul de 0-0, din lungul plictis ASA – ACS. Altfel spus, unele egaluri sînt nu doar mai egaluri ca altele, dar și mai adevărate, mai productive, mai deștepte.

Cînd decidem că toți oamenii sînt egali în fața lui Dumnezeu, ar trebui să observăm că există și o egalitate în jos. Ba chiar și una în cel mai jos. Avalanșa de egaluri, la 0-0, din primele etape asta ne spune, că tot ce se întîmplă acum în fotbalul de Liga-ntîi se întîmplă în zona de jos a performanței, acolo unde nu-i nici milă, nici îndurare. Iar dacă îi numărăm pe străinii, albi sau de culoare, care fac majoritatea la un profund mincinos „derby de România”, înțelegem și de ce nu-i loc în fotbalul românesc nici de milă, nici de îndurare. Pe alde Tade și Vojnovici, din jenantul meci Steaua – Dinamo, îi doare-n fund de toate derby-urile România. Terminații ăștia, cumpărați de trufașii patroni ai primei ligi cam cu aceleași motivații cu care își cumpără ceasuri de 50.000 de euro și capace de WC cu cristale Swarowski, vin la noi fiindcă nu au loc în țările cu un fotbal mare.

Și nu vin ca să ne iubească. Vin fiindcă n-au un încotro mai bun. Le egal, le e tot un 0 la 0 de ce crede publicul românesc despre ei. La cît de deficitari sînt la jocul precis cu mingea alde Tade, ei se aruncă unii în alții ca bivolii, mimînd dăruirea. Se tăvălesc și se dau de ceasul morții, cînd de fapt tot ce știu ei mai bine e tăvăleala asta de circ. Picioarele sînt tot ce au și n-o să și le rupă la noi.

Toate astea și încă altele ne obligă să-i mulțumim lui Gică Hagi pentru demnitatea și flerul cu care românizează fotbalul românesc. Un fotbal de străini într-o țară săracă e ca și cum începi o treabă cu sfîrșitul. Oricît de mulți, de buni și de ieftini ar fi niște străini, pentru fotbalul nostru ei înseamnă sfîrșitul. Noi trebuie să exportăm fotbaliști, nu să importăm! Nu e ură de rasă, e o politică de minți luminate.