Sport de stat, sport pentru săraci, sport pentru bogați

De ce șahul nu trebuie inclus în programa școlară

Prin anii ’80, într-o săptămînă mai plină ca niciodată cu recorduri și succese ale sportivilor români în străinătate, au circulat, în redacția unde mă găseam, un cotidian de sport din Franța și unul american, amîndouă aduse de un coleg dintr-o însoțire a Stelei într-un turneu european. În nici unul din cele două ziare nu figurau, nici măcar în subsolul tipărit cu litere mici, aceste performanțe românești, deși  în presa noastră ele contau ca evenimente cu larg ecou internațional. Și nu numai că nu erau menționate nicăieri izbînzile sportivilor noștri, dar nu se regăseau, în zecile de pagini ale cuprinzătoarelor gazete „din afară”, nici măcar competițiile și disciplinele la care ei excelau.

Aflam atunci de popularitatea și de prestigiul de care se bucurau o mulțime de competiții din afara grupului de țări socialiste, care competiții nouă nu ne spuneau nimic. Era vorba de sporturi private, de sporturi ale unei lumi exclusiviste. Un redactor a făcut atunci o observație, care părea cinică: Păi, cum să avem, măi fraților, yachting cînd pînă și caiacurile sînt ale statului?! Trăiască șahul! Acestea erau faptele – cum ar fi zis un alt coleg care-și începea toate articolele cu o propoziție standard: Faptele sînt următoarele… Era fapt că numai șahul îl puteai avea și acasă, deși pînă și mai mult decît săraca investiție în șah suporta variante: carton și piese de brad sau o cutie elegantă cu furnir indian adusă în regim de lux pe sub mînă din străinătăți.

Pe atunci, nu mergeam cu ideea atît de departe încît să despart sporturile în cele pentru săraci, pentru clasele de mijloc și pentru avuți. Nici în muzica de filarmonică lucrurile nu stau altfel. Nu poți spera să devii pianist dacă n-ai pian. Iar dacă accesul la un pian al Conservatorului e cu planificare, șansele unei cariere de mare interpret sînt măsurate. Șahul are, e drept, o virtute foarte democratică – nu cere investiții – dar și una de elită. Investiția e în om. Marii șahiști nu au serviciu. Ei sînt șahiști și numai șahiști 24 de ore din 24. Aici e paradoxul, că spre deosebire de majoritatea sporturilor, care presupun un orar foarte controlat, cu destule pauze în care ești om ca toți oamenii și chiar familist ca toți familiștii, șahul e o pasiune. E o dependență a întregii ființe de o abstracțiune. Nu e „minte sănătoasă în corp sănătos” , e minte dependentă în orice fel de corp.

De aceea trebuie să fim mai rezervați cu înmulțirea entuziaștilor care reclamă ore de șah în programa școlară. Catedră de computer, da, nu însă și una de șah! Între altele și pentru faptul că tinerii pot juca șah pe internet, iar cu un minimum de îndrumare la un club poate duce pasiunea pentru joc spre o pregătire mai  largă, cu avantaje în comunicare și educație. Sport popular e fotbalul, șahul, ca și biliardul, e – vorba cea veche a pașoptiștilor  – „pentru minte, inimă și literatură”.