De ce e Rusescu prea gras

Bine era ca Raul al Stelei să fi realizat exigențele lumii sportive în care a urcat

Niște știri din Spania, greu de înțeles în realitatea fotbalului românesc, spun că Raul Rusescu e prea gras pentru FC Sevilla și că e cazul să-și caute altă echipă. Despre kilogramele parazitare ale fotbalistului de prima ligă la noi se discută rar și cu multă prudență, ca să nu jignim omul. De altfel, jurnalismul are și unele imperative internaționale în acest sens: nu te legi de înfățișarea persoanei, fiindcă e lucrarea naturii. Mai poți corecta unele dezechilibre, dar nu poți să devii un cu totul altul decît ți-a fost scris.

Cu sportivii însă chestiunea trebuie discutată, întrucît performanța e într-o relație de la cauză la efect cu centimetrii și greutatea. Raul Rusescu a avut dintotdeauna ceea ce se cheamă o statură de atlet, de înaintaș bine legat. Poate că și-a și lucrat o vreme corpul, dar cel mai probabil e că l-a avut așa de la genă. Dacă spaniolii îl găsesc astăzi „prea gras”, pentru a face față fotbalului lor de viteză și de finețuri tv, nu înseamnă că era bine să fi fost doar gras. Bine era ca Rusescu să fi realizat exigențele lumii sportive în care a urcat. Banii cei mulți, încasați de Steaua pe Rusescu, par să fi fost necazul carierei sale. Au fost prea mulți pentru ce anunța să fie Rusescu în ziua transferului. Devenise deja un jucător greoi, care compensa oarecum și pentru scurt timp cu masa musculară ceea ce ar fi trebuit să obțină cu iuțeala și sveltețea.

Impresia multora, la transferurile astea bogate, dar care n-au susținere în realitate, e că alor noștri le merge păcăleala. Cu foarte, foarte puține excepții, tunurile din ultimii doi, trei ani s-au vădit cacealmale ale agenților. Și nu neapărat în sensul că la momentul transferului jucătorii n-ar fi convins. Păcăleala, pe care străinii o realizează tîrziu, e la psihologie. Fotbaliștii înșiși se știu părtași la șmecherie. Cum înaintea lor atîția alții au revenit cu coada între picioare, după niște evoluții timorate ori de-a dreptul jenante, ca să îmbătrînească apoi în fotbalul autohton, la fel și ultimii plecați – de vîrsta unui Rusescu – au pășit în alte campionate cu stări de dinainte terminați. Cu zicerea aia din patrimoniul săracilor în față: Cît ține, ține, cît nu, le luăm banii, că au de unde să dea, și la revedere!

Circulă în lumea celor care n-au convins în străinătăți încă o cugetare de două parale: La urma-urmei, am cîștigat destul!

Aici ar fi diferența, la ce înțeleg prin „destul” românii fotbalului rătăcitor. Crescuți majoritatea în lipsuri și cu grija chinuitoare a zilei de mîine, cîștigul de la masa bogaților în loc să le dea un sentiment de îndreptățire, le induce unul de nemerit. Raul Rusescu a cîștigat destul îngrășîndu-se în Spania, ca să nu sufere la revenirea în România. Ar mai avea șase-șapte ani de fotbal mare, dacă s-ar controla sever, dar de ce s-o facă, dacă nu mai are nici o șansă de a pleca din nou?! Mai mult, va găsi oricînd acasă o echipă ce luptă să scape de retrogradare, pentru care e tocmai bun de joc.

Îmi pare rău pentru ce i se întîmplă lui Rusescu. La FC Sevilla nu mai are ce căuta și nici Steaua nu mai e o soluție. Îmi pare rău pentru că, plecînd de la Urziceni, el devenise imaginea marii ambiții, iar o bună bucată de vreme și pentru generațiile de juniori el chiar a fost omul – emblemă, atletul, învingătorul.