Sîrba pe loc la antrenori

Nu avem nici un caz de revoltă sau de demnitate la zecile de tehnicieni demişi

Un dans de la țară, foarte popular cîndva, se chema sîrba pe loc. După ce înfierbîntații satului răscoleau praful cu opincile pînă ce cădeau frînți de plăcere, locul se alegea cu niște gropi. Asta spuneau și strigăturile: „Tot pe loc, pe loc, pe loc pînă ce-om avea noroc!”.

Rotirile antrenorilor la formațiile din prima ligă a fotbalului, cîte vom număra pînă la capătul acestei ciudate ediții a campionatului, sînt un fel de sîrbă pe loc, cu multă muncă la opincă și nici un folos pentru loc.

Se duseră, care va să zică, vreo patruzeci, dar se duseră – cum zic oltenii – ca să se întoarcă. Tot mai umiliți, tot mai prost plătiți, dar tot mai fuduli în declarații la instalările pentru cîteva etape.

Că altă meserie decît aceea de antrenor rotit n-au, se cheamă soartă. Că în altă țară nu-s ofertați, se cheamă situație de piață. Că ar antrena și în liga a doua, dacă ar avea garanții de continuitate și de contract, se cheamă soluție de moment.

Totul e de înțeles, nu și declarațiile optimiste cu care o iau de la capăt uneori chiar și pentru o zi, chiar și la cluburi care nu mai au nici-un capăt. Nu avem cunoștință de nici un caz de revoltă sau de zburlire, altfel spus de demnitate a breslei. Liga întîi a antrenorilor e o sîrbă pe loc în care opincile schimbă doar bortele în praf, însă cu niște strigături atît de semețe, că de la distanță par de la balul operei.

De regulă, antrenori nu sînt nici demiși, nici recuzați conform unor clauze clare din contracte. Unii află din presă c-au fost dați afară, că au fost alungați fără o explicație și un față-n față civilizat.

Deși nu speră mare lucru de la echipele la care se mută, uneori de la o zi la alta sau în aceeași zi în care au fost din nou centrifugați, se grăbesc să clameze în media aceleași și aceleași fraze de trei parale, cum că au parte de o nouă provocare, cum că e un nou început, cum că lotul pe care-l primesc e valoros, iar patronul e un om cu care poți spera la performanță.

Nu-i obligă nimeni să vorbească aiurea, există mai multe vorbe deștepte în dicționar cu care ar putea rezolva penibilul sîrbei pe loc din campionat și totuși țin să se știe că n-au ce zice, că sînt gură mare – ca Șumudică, bunăoară -, deși au cea mai potrivită ocazie ca să tacă.

Avem și cîțiva antrenori care vorbesc rar și controlat, care pun în tot ce rostesc un gen de dîrzenie și de discreție în demnitate ce impune publicului mare al fotbalului, dar și patronilor.

Mai scapă și ei cîte o nerozie de context, obligați de vechi prietenii și relații de echipă, au și ei unele simpatii politice care răzbat în interviuri, dar întregul carierei lor probează un lucru de răscruce, și anume că succesul a avut la bază un prag al demnității pe care nici un patron nu ar fi îndrăznit să-l calce.