Banii au întotdeauna dreptate?

Priceperea finanțatorilor într-ale fotbalului nu a fost și probabil n-o să fie niciodată subiect de prima pagină, deși de aici începe totul

La cei 34 de antrenori, cîți au fost pînă acum demiși, reciclați sau răsuciți pe la cele numai 18 formații din campionat, ar fi trebuit să fi fost cercetați la pricepere și cîțiva patroni. Nu doar penal, fiindcă penalul nu interesează prestația din teren a echipelor lor, ci profesional. Iar cînd zic profesional nu mă refer la știința balonului, mă refer la relația cu angajații, la știința relațiilor civilizate cu lumea.

Oricît de bine m-ar plăti, n-aș vrea să am de a face ca angajat cu nici unul din boșii fotbalului pe care i-am cunoscut de aproape. E drept că nici nu mi s-a propus să-mi dau meseria pe rușine pentru o grămadă de bani, dar și dacă ocazia s-ar ivi, ea vine prea tîrziu. Vîrstnicii rămîn ceea ce sînt, nu mai au ce vinde. Nu mi-aș fi dorit să fiu prea aproape de dînșii pentru că felul în care își proclamă tot timpul condiția de stăpîni e mereu la jumătatea distanței dintre brutalitate și trufie. La cum obișnuiesc să comande cu țîfnă, să ridice tonul în dialog și să aibă nu doar ultimul cuvînt, ci și dreptate în absolut, nu poți spera și la argumente cu suport în logică și omenie. La baza a tot ce spun și decid sînt banii pe care-i dau clubului și, peste aceștia, banii nevăzuți care i-au făcut vestiți.

Cred că antrenamentul cel mai dur pe care îl suportă fotbalistul în România e la insultă. Față de insulta continuă venind din tribune, aceea latentă, pornind de la nemulțumirile stăpînului cu bani al echipei, e mai grea și cu efecte de durată în joc. Omul trudește de frică pînă cînd cade, dar nu e și creativ. De gura spurcată a antrenorului sau a patronului și de teama că vei fi dat afară fără să-ți fie clar de ce, alergi de mănînci pămîntul, dar n-ai viziune, n-ai curaj în situații de finalizare, mintea ți se împiedică mai mult decît picioarele. Nici media nu se simte în apele ei cînd trebuie să califice relația patron-antrenor-jucători. Ce vrei, domnule?! – e scuza din oficiu – omul dă banii și nu-i dă ca să-i piardă.

Poate că o campanie media privind modul discreționar pe care patronii fotbalului îl practică, alături de deprinderile unei comunități evoluate, privind atmosfera instaurată de aceștia în teritoriul lor financiar ar dezlega niște opinii productive. Mulți fotbaliști, care în alt climat ar fi modele de reușită în sport și în viață, sînt terminați sufletește și nu mai ridică niciodată capul. Din care cauză, nici cîștigul din fotbal nu-i ajută, nu-i vindecă de umilințele acumulate în timp. Așa-i peste tot, sînt de părere scepticii fotbalului, tot mai mulți și ei. Adevărul e că nu-i așa peste tot! Altfel nu s-ar ajunge la performanță de rang planetar. La alții e altfel.