Acum, Dinamo e doar echipa Sectorului 2

Echipa din Ştefan cel Mare nu mai ilustrează nici măcar ambiţiile Ministerului de Interne, ci doar interesele unor veleitari.

În toamna lui 1990, un american care mai ştia cîte ceva despre România mi-a spus, cu aerul că oricît de explicit ar fi, eu tot n-am cum să înţeleg, că adevărurile cardinale cer timp ca să ajungă la destinatar: La voi, acolo, ceva s-a terminat şi altceva nu o să vină prea curînd. Fotbalul, în starea lui falimentară de azi, dovedeşte cel mai bine, ca fenomen social major, temeiul acelei ziceri cu valoare de profeţie, iar situaţia de la Dinamo poate servi unui studiu de referinţă.

Deşi nimic, dar absolut nimic nu mai trimite la statutul echipei şi al numelui, toată lumea invocă tradiţia, zilele de glorie relativă de odinioară şi de aici o istorie care obligă. În fapt, acest trecut e pagină dintr-o poveste care nu mai interesează treburile la zi ale clubului. Dinamo nu mai e Miliţia, ci construcţia financiară vulnerabilă a unei primării de sector, Dinamo nu mai ilustrează în nici un fel puterile Ministerului de Interne, ci numai ambiţiile publicitare ale cîtorva persoane, pentru noile generaţii de fani, tot mai restrînse şi acestea, Dinamo e Hîldan, nu Dinu, iar pentru simpatizaţii de acum trei decenii actualul Dinamo e ceea ce au ajuns şi ei, un capăt de linie, cu toate necazurile izolării şi ale neluării în seamă.

Se scrie încă mult despre primenirile de la Dinamo, dar realitatea nu-i deloc pe cei care suferă pentru căderile mari din fotbal. Ceva s-a terminat la Dinamo, chiar şi numele e o dovadă în acest sens, iar altceva nu se anunţă de bine prea curînd. Un antrenor foarte bun poate motiva, cîteva etape, o echipă de mediocri, dar un club e altceva. Nici cel mai bun antrenor nu poate să ducă sus o echipă cu mari nesiguranţe de club. Oricît de mulţi bani ar investi acum un binevoitor în resuscitarea lui Dinamo, banii nu rezolvă mare lucru întrucît clubul încă mai stă cu fundul în două luntri. Vrea totul dintr-un trecut care e al altcuiva şi foarte mult dintr-un prezent administrativ confuz. Cînd schimbi antrenorii, cum o face Dinamo, şi aduci jucători fără o identitate profesională, buni doar ca să ai pe cine da vina cînd jocul nu se leagă, n-ai ce spera.

Iar ce-i şi mai discutabil la Dinamo e că deşi nu mai are nici o nădejde din ce a fost cîndva, destui din profitorii lui „a fost cîndva” roiesc în jurul echipei şi n-o lasă pînă ce nu-i consumă şi ultimele resurse. Dacă lucrurile nu stau aşa, atunci e şi mai rău, fiindcă de afară aşa se vede. De afară, adică de acolo de unde priveau cîndva zeci de mii de spectatori.